Elena a pus telefonul pe masă și s-a așezat pe canapea. Pentru prima dată în mult timp, simțea liniște. O liniște adevărată, adâncă, ca și cum în sfârșit cineva ar fi închis un geam care răpăia mereu în vânt.
Nu mai tremura. Nu mai plângea. Doar respira.
În ultimele luni, Mihai îi golise conturile de fiecare dată când mama lui avea câte o „problemă urgentă”: ba o aniversare, ba un city break, ba o factură „nedreaptă” la curent. Elena muncise nopți întregi ca să pună ceva deoparte. Iar cu o săptămână înainte de ziua ei, își luase inima-n dinți și își mutase economiile într-un cont doar al ei.
Mihai nu știa. Credea că are acces la tot.
Și asta îl pierduse.
Telefonul a sunat din nou. A ignorat. A sunat a treia oară. A apăsat răspunde.
„Elena, te rog! E scandal aici, chelnerii au chemat paza, mama țipă la toți…”
Vocea lui se fisura.
„Ne faci de râs! Tu! Pe noi!”
Ea a închis ochii pentru o clipă. În sfârșit auzea adevărul: nu îi păsa că îi greșise. Îl durea doar rușinea.
„Mihai”, a spus ea calm, „ai făcut de râs singur. Eu doar am încetat să plătesc pentru greșelile tale.”
S-a lăsat un alt moment de tăcere.
Apoi un sunet înfundat, ca un oftat amestecat cu furie.
„Vin acasă”, a pufnit el. „O să vorbim.”
„Nu veni.”
Tonul ei a fost atât de ferm, încât și pe ea a surprins-o.
A închis telefonul și s-a ridicat. S-a uitat în oglinda din hol — aceeași în care își repetase „mulțumesc”-ul timid cu câteva ore înainte. Acum, în reflecție, vedea cu totul altceva: curaj.
A deschis dulapul și a scos trollerul albastru pe care nu-l mai folosise din facultate. Și-a pus câteva haine, actele, portofelul și trusa de machiaj. Atât îi trebuia. Restul erau doar lucruri.
Când a tras fermoarul, a simțit o eliberare fizică.
Un claxon s-a auzit afară. Taxiul comandat.
A coborât scările blocului ca și cum ar fi coborât dintr-o povară lungă de ani. Când a deschis portiera, aerul rece de noapte i-a ciupit obrajii, dar nu o durea, o trezea.
„Unde mergem?” a întrebat taximetristul.
Elena a privit spre luminile orașului.
„La gară. La Brașov”, a spus ea.
Orașul copilăriei, locul în care nu trebuia să demonstreze nimic nimănui.
Pe drum, telefonul vibra continuu. Mesaje pline de amenințări, scuze, promisiuni. Nu le-a citit.
Când trenul a pornit, a lăsat telefonul pe modul silențios și s-a uitat pe fereastră. Liniile orașului se îndepărtau, iar odată cu ele, și trecutul ei obosit.
În minte i-a răsărit o idee simplă:
Unele surprize vin tocmai din lucrurile care par, la început, cea mai mare durere.
Și, pentru prima dată după ani, Elena a zâmbit sincer.
Se întorcea acolo unde se regăsea.
Se întorcea la ea.
Iar asta era, de departe, cel mai frumos cadou de ziua ei.