M-am șters de lacrimi cu dosul palmei și m-am uitat în jurul mașinii, ca și cum aș fi căutat o confirmare că totul era real. Aveam doar un sfert de rezervor, dar n-aveam ce aștepta. Mi-am pus centura și am pornit spre biroul avocatului, o clădire veche din centrul orașului Constanța, cu geamuri mari și scări de piatră tocite de vreme.
Când am intrat, un miros de cafea și hârtie cu datorie m-a izbit din prima. Mi s-a strâns stomacul. Nu știam dacă de emoții sau pentru că nu mai mâncasem corect de două zile.
— Doamna Văduva? — a întrebat avocatul, ridicându-se. Era un bărbat robust, cu o privire directă și sobră. — Vă rog, luați loc.
Am dat din cap și m-am așezat, strângând geanta la piept.
— Doamnă… fiul dumneavoastră a lăsat o serie de documente la notar. Unele dintre ele… nici nu știu cum să vă spun… par făcute special pentru dumneavoastră.
Mi-au tremurat buzele.
— Pentru mine?
El a deschis un dosar gros.
— Da. Fiul dumneavoastră avea un cont de economii, câteva investiții și… o casă cumpărată recent în Valu lui Traian. Toate sunt trecute pe numele dumneavoastră.
M-am uitat la el fără să respir.
— A cumpărat o casă? Pentru mine? Dar… de ce nu mi-a spus?
Avocatul a zâmbit cu blândețe.
— Scrie aici, la o anexă. „Să i-o dăm mamei dacă eu nu mai sunt. Ea nu trebuie să mai ducă grija zilei de mâine.” Daniel era un om prevăzător, doamnă. A vrut să vă protejeze.
Mi-au dat lacrimile instantaneu. Simțeam cum lumea se învârte în jurul meu.
— Și… nora mea? Clara… ea nu știa?
— Nu, doamnă. Tot ce-i aparținea lui Daniel personal e trecut pe numele dumneavoastră. Casa în care locuiește ea era doar închiriată. Nu are niciun drept asupra bunurilor menționate aici.
Am rămas tăcută câteva clipe. O parte din mine încă nu putea accepta că, în timp ce eu dormeam în mașină, Clara trăia liniștită, știind probabil că m-a dat afară fără să-i pese unde ajung.
— Mai e ceva — a continuat avocatul. — Fiul dumneavoastră a lăsat o scrisoare. A spus să v-o dau doar personal.
Mi-a întins un plic alb, simplu. Mâinile mi-au început să tremure din nou. L-am deschis cu grijă, ca pe ceva sfânt.
„Mamă, te rog să nu îți fie rușine să ceri ajutor niciodată. Dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun cât de mult te iubesc. Am strâns bani, am făcut planuri, totul pentru ca tu să ai liniște. Să nu te lase nimeni la marginea drumului. Te rog să mergi înainte. Pentru mine.”
Am dus scrisoarea la piept și m-am prăbușit în plâns, dar era un alt fel de plâns. Nu de disperare. Ci de eliberare.
După ce m-am liniștit, avocatul mi-a întins un set de chei.
— Astea sunt de la casă. Puteți merge acolo oricând.
Am strâns cheile în palmă, simțind o căldură ciudată, ca și cum Daniel ar fi fost acolo, lângă mine.
Când am ieșit din clădire, aerul rece mi-a lovit obrajii, dar pentru prima dată după moartea lui, am simțit că pot respira. M-am urcat în mașină și am pornit spre Valu lui Traian. Nu știam cum arată casa, dar simțeam că mă îndrept spre un nou început.
Drumul a fost liniștit. Când am ajuns, am găsit o căsuță modestă, cu gard alb și o curticică mică, plină de flori uscate de toamnă. Am deschis ușa și am simțit un miros plăcut de lemn proaspăt. În living era o singură poză pe masă: eu și Daniel, la ziua lui.
Atunci mi-am dat seama că, deși nu mai era fizic lângă mine, mă protejase până în ultima clipă. Și că nu eram singură.
Am închis ochii, am atins cadrul fotografiei și am șoptit:
— Mulțumesc, băiatul meu. Promit că de aici înainte trăiesc, nu doar supraviețuiesc.
Și, pentru prima dată în două săptămâni, am zâmbit.