Am coborât scările blocului cu valiza aceea veche, pe care o țineam mai mult din obișnuință decât din nevoie. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frig, ci de supărare. Afară mirosea a fum de lemne și a cozonaci calzi. Oamenii se grăbeau spre casele lor, fiecare cu bucuriile lui, iar eu rămâneam pe trotuar, de parcă n-aș fi avut un loc al meu.
De fapt… aveam. Și încă unul bun.
M-am oprit o clipă și m-am uitat în sus, la blocul pe care îl cumpărasem cu ani în urmă. Pe atunci, fiul meu era doar un tânăr fără bani, iar nora abia apăruse în viața lui. Le dădusem totul ca să își poată porni drumul. Apartament nou, mobilat, rate plătite, mașină în fața blocului. Le încărcasem cardurile, ca să nu le lipsească nimic. Mie îmi rămăseseră doar pensia și un apartament mic în centru, dar nu mă plânsesem niciodată.
Am pornit încet spre stația de autobuz. Nu știu de ce n-am chemat un taxi. Poate pentru că aveam nevoie să simt asfaltul sub picioare, să mă liniștesc, să-mi pun mintea în ordine.
Când am ajuns în fața blocului meu mic și vechi, am simțit pentru prima dată în seara aia o urmă de pace. Aici crescuse fiul meu. Aici învățase să meargă, aici îi cârpiseră genunchii când cădea. Aici muncisem două schimburi ca să pot să-i pun o supă pe masă.
Și tot aici îmi era acum liniștea.
Am aprins lumina, am lăsat valiza în hol și am stat câteva minute pe scaun, fără să mă mișc. M-am uitat la fotografiile de pe raft – eu mai tânără, el copil, excursii, brad împodobit. M-au durut în piept toate odată.
Apoi, încet, s-a aprins în mine ceva ce nu mai simțisem de mult: demnitate.
Dacă el mă dăduse afară ca pe o chiriașă, atunci avea să mă tratez și eu ca proprietar. Nu din răzbunare, ci din respect pentru mine. Prea multe dădusem fără să cer nimic în schimb.
A doua zi dimineață am mers direct la notar. De ani de zile actele erau acolo, la mine – donația fusese făcută doar verbal, din încredere. Apartamentul rămăsese pe numele meu, cu tot cu locul de parcare și garaj.
Când am văzut hârtia ștampilată, am simțit că îmi recapăt viața.
Apoi am mers la bancă. Am anulat toate cardurile suplimentare și toate accesările pe care le aveau ei. Fără scandal, fără explicații. Doar cu un „vreau să închid tot ce e pe numele meu”. Doamna de la ghișeu s-a uitat la mine și a zis „Sunt mulți ca dumneavoastră, să știți…”. A fost singura replică ce m-a mai ținut pe picioare.
După-amiază am primit primul telefon.
– Mamă, ce-ai făcut? Nu mai merge cardul!
Tonul lui mi-a răscolit sufletul, dar mi-am ținut vocea calmă.
– Păi… ai spus că trebuie să plătesc chirie sau să plec, nu? Ai ales tu: am plecat.
A tăcut. Probabil încerca să-și dea seama dacă vorbeam serios.
Nora a intrat imediat pe fir.
– Nu e normal ce faci! Noi avem cheltuieli! Rata la mașină, grădinița, mâncarea…
Am răspuns scurt:
– Știu. Și eu am avut. Ani de zile. Vă descurcați, așa cum ați spus aseară.
Și am închis.
Pentru prima dată, eu am închis.
În zilele următoare, liniștea mea a început să prindă contur. Am început să gătesc doar pentru mine. Am mers în piață, am cumpărat brad mic pentru garsonieră și mi-am chemat două vecine la o seară de colinde. Am râs ca fetele, la 64 de ani.
Apoi au început mesajele lungi. Întâi supărate, apoi pline de scuze. Însă eu nu mă mai întorceam în casa lor. Așteptasem respect ani întregi și nu-l primisem.
Într-o dimineață, fiul meu a venit la ușă. Avea ochii roșii, obosiți.
– Mamă… îmi pare rău. M-am purtat ca un nebun. A fost o prostie, presiunea, nervii, n-am vrut…
Am inspirat adânc, simțind că îmi tremură sufletul, nu mâinile.
– Eu te iert, i-am spus. Că ești copilul meu. Dar respectul nu-l cer, îl primesc. Dacă vrei să avem o relație, începem de la zero. Ca doi oameni mari.
A dat din cap, iar eu am simțit că rana începe, încet-încet, să se vindece.
Nu m-am întors la ei. Dar am început să ne vedem la cafea, în oraș, pe neutru. Și cu fiecare întâlnire, băiatul meu cel vechi parcă se întorcea la viață.
Uneori, ca să te regăsești, trebuie să ieși din casa altora și să intri în a ta.
Și uneori, ca să fii respectat, trebuie să fii primul care se respectă.