Nu știu cât timp am rămas acolo, nemișcată, cu ochii lipiți de fotografia aceea. Parcă priveam propria mea imagine, doar că era pusă pe o piatră rece, înconjurată de lumânări stinse și de un aer greu, care-mi apăsa pieptul. Am simțit cum mi se strânge gâtul, iar picioarele îmi tremurau ca atunci când îți fuge pământul de sub tine.
Am făcut un pas înapoi, apoi încă unul, ca și cum mormântul acela m-ar fi împins departe.
Nu putea fi adevărat. Nu avea cum. Și totuși… acolo era.
O femeie care îmi semăna atât de bine încât, dacă nu mi-ar fi spus nimeni că e alta, aș fi putut jura că sunt eu.
Mi-am dus mâna la gură ca să-mi opresc un suspin, dar tremurul a scăpat oricum, prelung, dureros, ca și cum cineva mi-ar fi răsucit sufletul în piept.
În mintea mea se îngrămădeau întrebări pe care nu voiam să le pun.
Ce ascundea soțul meu?
De ce nu voia să vin aici?
De ce semăna femeia asta cu mine… atât de mult?
Am privit din nou fotografia. Aceeași privire blândă. Aceeași formă a bărbiei. Aceeași nuanță a părului. Era ca și cum cineva m-ar fi pictat pe un portret vechi, dar cu ani înainte să mă nasc.
M-am așezat pe lavița de lângă mormânt, încercând să-mi liniștesc inima. Bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi. Am închis ochii doar câteva secunde, dar imaginea ei îmi rămăsese imprimată pe retină.
— Doamne… ce se întâmplă cu mine? am șoptit, mai mult pentru mine.
Vântul adia ușor printre brazi, iar frunzele se mișcau ca niște șoapte. Cimitirul era aproape gol, doar două bătrâne aprindeau lumânări la câteva rânduri mai jos. Totul părea ireal, de parcă trăiam un vis urât.
Știam că trebuie să plec, dar ceva mă ținea acolo. O parte din mine voia să fugă, să uite tot, să mă prefac că n-am văzut nimic. Dar altă parte, mai puternică, simțea că dacă plec fără răspunsuri, nu voi mai avea niciodată liniște.
Așa că am rămas. Am stat câteva minute bune, respirând încet, până când în piept mi s-a așezat o hotărâre grea.
Trebuia să aflu adevărul.
M-am ridicat și am privit din nou fotografia, de data asta cu mai puțină teamă și mai multă curiozitate. Sub poză era un nume românesc, unul simplu, obișnuit. O femeie născută cu treizeci de ani înaintea mea. Decedată într-un accident. Atât scria.
— Dacă e un semn? m-am trezit întrebând cu voce joasă.
Mormintele nu răspund, dar liniștea de acolo avea ceva apăsător, ca și cum mă invita să sap mai adânc, să nu mă opresc la prima întrebare.
Am pornit spre mașină, cu pași mici, încercând să nu mă uit înapoi. Dar nu m-am putut abține. M-am întors o ultimă dată și am văzut buchetul de flori căzut lângă piatră, culcat pe pământ.
În clipa aceea, lacrimile mi-au dat năvală.
Nu pentru ea.
Nu pentru mine.
Ci pentru ceva ce simțeam că urmează să se rupă în viața mea.
Pe drumul spre casă, mâinile mi-au transpirat pe volan, iar mintea îmi fugea în toate direcțiile. Îl iubeam. Îl iubeam cu tot sufletul. Dar imaginea aceea… semănarea aceea… îmi spărgea încrederea bucățică cu bucățică.
Când am intrat în curte, l-am văzut pe soțul meu așteptând în prag. Părea agitat, cu telefonul în mână, ca și cum voia să mă sune. Ochii lui m-au măsurat din cap până-n picioare.
— Unde ai fost? a întrebat cu o voce joasă, prea joasă.
Nu i-am răspuns imediat. M-am apropiat de el și am simțit un nod în gât. Nu era furie. Era teamă. Nu a mea. A lui.
— La mormântul ei, am spus în cele din urmă, țintindu-i privirea.
Fața i s-a albit într-o secundă, iar mâna cu telefonul i-a coborât lent pe lângă corp.
— Ți-am spus… că nu trebuie să… a început.
— De ce semăn cu ea? l-am întrerupt.
Tăcerea a căzut între noi ca o piatră aruncată într-o fântână adâncă.
N-a răspuns.
Nu și-a ridicat privirea.
Doar respira, scurt și sacadat.
Atunci am știut.
În tăcerea aceea, în ezitarea aceea, în privirea care se ferea de a mea… era ascuns adevărul pe care îl căutasem. Un adevăr greu, dureros, dar necesar.
— Spune-mi tot, am cerut. Acum. Fără ocolișuri.
Pentru o clipă am simțit că vrea să fugă în loc să vorbească. Dar apoi și-a ridicat ochii spre mine, iar în ei am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: vină.
— Haide în casă, a spus încet. Trebuie… trebuie să-ți explic ceva. Tot.
Și abia atunci, în liniștea aceea dintre doi oameni care nu mai puteau fugi de adevăr, am simțit că viața mea pe care o știam până atunci era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.