Sofia mi-a cerut cartea de identitate și câteva semnături. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să țin pixul. Mi se părea că fiecare secundă durează o veșnicie, iar respirația îmi era tăiată de teama amestecată cu mirare. După câteva verificări, s-a întors cu un plic subțire, galben, îngălbenit ușor pe margini, atât de familiar încât inima mi s-a strâns. Era scrisul tatei. Îl recunoșteam oriunde.
Am atins plicul cu vârfurile degetelor, ca și cum m-aș fi temut că s-ar putea destrăma. L-am deschis încet. O singură foaie, împăturită de două ori. Am desfăcut-o cu grijă.
„**Elena, dacă citești asta, înseamnă că ai trecut prin ceva greu.
Ți-am lăsat tot ce am reușit să strâng într-o viață. Nu este mult pentru lume, dar este tot pentru tine. Și o să-ți spun doar atât: ai încredere în tine. Și nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare. Cu drag, tata**.”
Am citit rândurile de mai multe ori, încercând să-mi țin lacrimile. Tata nu fusese niciodată un om al declarațiilor sentimentale. Faptul că scrisese așa ceva însemna că știa. Că presimțise ceva. Că pe undeva, în adâncul lui, se temea pentru mine.
Am pliat foaia cu grijă și am pus-o la piept. Sofia mă privea cu o blândețe pe care nu o mai văzusem la un angajat de bancă.
„Sunteți bine?”, m-a întrebat ea încet.
„Nu… dar o să fiu.”
Mi-am ridicat geanta și am ieșit din birou. Întreaga sucursală părea altfel. Parcă mai luminoasă, mai largă. Înainte de divorț, viața mea părea strâmtă, ca o cameră cu un singur geam mic. Acum însă… parcă se deschidea o ușă largă spre ceva nou.
Când am ieșit pe trotuarul umed, primul gând a fost să mă duc acasă în apartamentul gol. Dar gândul la pereții reci, la patul fără saltea, la liniștea tristă m-a făcut să ezit. M-am oprit și am privit orașul. Oameni care se grăbeau, autobuze care treceau, voci amestecate, miros de covrigi calzi. Viață.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.
Am pornit spre casa mea din cartierul Tătărași. Când am ajuns, am intrat și am privit împrejurimile. Apartamentul arăta ca o carcasă, dar nu m-am mai simțit înfrântă. M-am simțit… liberă. Poate pentru prima dată în ani.
M-am așezat pe parchet. Mi-am scos telefonul. Aveam un singur număr pe care îmi doream să-l apelez: avocatul meu. Nu mai eram femeia disperată de acum câteva zile. Și urma să nu mai accept niciodată să fiu călcată în picioare.
„Bună ziua, doamna Coman”, a răspuns el. „Cu ce vă pot ajuta?”
„Aș vrea să redeschidem discuția despre partaj. Și să nu ne mai grăbim. Am… resurse.”
A tăcut o secundă. „Înțeleg. Atunci putem juca altfel.”
Am închis și am rămas cu privirea în tavan. Tata nu-mi lăsase doar bani. Îmi lăsase libertate. Și putere. Și șansa de a-mi lua viața înapoi.
În zilele următoare, am început să pun ordine. Mi-am cumpărat o masă, câteva scaune, o canapea simplă, dar nouă. Mi-am permis să iau și un aranjament floral mare, colorat, doar pentru că îmi făcea mie plăcere. Am început să gătesc acasă, să ascult muzică, să dorm fără frică.
Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Dan:
„Putem vorbi?”
L-am privit și m-a trecut un fior rece. Cândva m-ar fi aruncat într-o criză de panică. Acum… doar mi-a dat un motiv să zâmbesc.
I-am răspuns:
„Nu mai avem ce să vorbim.”
Și pentru prima dată, am simțit că am câștigat.
În acea seară, am scos scrisoarea tatei și am recitit-o. Fiecare cuvânt îmi dădea putere. M-am uitat pe geam la luminile orașului și am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani buni.
Speranță.
Adevărul era simplu: nu banii mă salvaseră. Ci faptul că cineva mă iubise suficient încât să-mi lase oază asta de siguranță. Tata mă salvase. Iar eu, în sfârșit, aveam curajul să mă salvez și singură.
Și astfel, după o căsnicie care m-a stins încet, am început să-mi trăiesc viața din nou.
De data asta, pentru mine.