…chiar nora mea, Elena.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am prins instinctiv de marginea biroului, ca să nu cad. Directorul s-a uitat la mine speriat, dar eu n-am reușit să scot niciun cuvânt. Mă uitam doar la ecran, la imaginea aceea care îmi spulbera toată încrederea.
Elena, cu geaca ei albastră, aceea pe care i-o cumpărase Marian de ziua ei. Elena, cu mersul ei grăbit. Elena, privind stânga-dreapta înainte să bage cardul și să scoată banii.
Elena.
Toată drumul înapoi spre casă mi s-a părut ca prin ceață. Parcă nu mai simțeam nici frigul, nici lumea din jur. Doar un nod în gât care creștea și creștea.
Când am intrat în casă, Marian bea cafeaua în bucătărie. M-a privit surprins.
— Mamă, ai fost undeva așa devreme?
Am simțit cum îmi tremură buzele. Nu voiam să mă dau de gol înainte să știu sigur ce să fac. Așa că am dat din cap și m-am dus în camera mea. Am stat acolo minute bune, privind pe geam, ascultând cum îmi bate inima ca un ciocan în piept.
Mă durea. Nu banii în sine… ci trădarea.
Eu îi dădusem încrederea mea. Îi spălasem hainele, îi făcusem prăjituri, o ajutasem în tot felul de lucruri mărunte. Iar ea… ea îmi lua banii care nici măcar nu-mi ajungeau.
Seara, când Marian a venit la mine cu obișnuita lui grijă — „Mamă, ai nevoie de ceva?” — m-am uitat la el și am simțit cum lacrimile îmi înțeapă ochii. Merita să știe adevărul. Merita mai mult decât minciunile din casa lui.
— Marian… aș vrea să vorbim un pic.
El s-a așezat lângă mine, calm, fără să bănuiască nimic. I-am povestit totul. Fiecare detaliu. Fiecare vorbă a lui Emil. Fiecare retragere. Fiecare imagine văzută pe ecran.
La început a râs, ca și cum n-ar fi crezut.
Apoi, încet-încet, i s-a schimbat fața.
Când a înțeles că nu glumesc, că imaginile există… a încremenit.
Se uita la mine, apoi în podea, apoi iar la mine.
— Mamă… nu se poate… Elena nu ar…
Dar cuvintele i se rupeau în gât.
În momentul acela, ușa s-a deschis și Elena a intrat în cameră.
Ne-a văzut.
Ne-a văzut fețele.
Și a înțeles.
— Despre ce vorbiți? a întrebat ea, încercând un zâmbet.
Marian și-a ridicat privirea spre ea. În ochii lui era mai multă durere decât furie.
— Spune-mi… de ce?
Elena a înlemnit. A dat să vorbească, apoi s-a răzgândit. Și-a prins mâinile una de alta. A început să tremure.
— Marian… eu… nu-ți poți imagina cât ne-a fost de greu. Facturi… rate… am zis că pun doar o dată mâna pe bani, doar ca să ne descurcăm. Apoi… apoi am continuat. Nu știu cum am ajuns aici…
Marian a închis ochii.
Eu stăteam pe marginea patului, cu palmele reci, nemișcată.
— Și mie? i-am spus încet.
— Mie nu-mi puteai spune?
— Sau lui Emil?
Elena și-a lăsat capul în jos.
— Mi-a fost rușine…
Rușine. Dar nu destulă cât să se oprească.
Marian s-a ridicat brusc. Era palid.
— Trebuie să pleci, Elena. Nu pot să trăiesc cu așa minciună în casă. Ai avut atâtea șanse…
Ea a început să plângă, dar Marian rămânea nemișcat.
Era prima dată când îl vedeam atât de hotărât.
Am simțit în mine un amestec de milă și liniște. Mila pentru o femeie rătăcită. Liniștea că adevărul ieșise în sfârșit la suprafață.
După ce Elena a plecat, Marian s-a întors spre mine.
— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Nu pot să cred că ai trecut prin asta…
L-am atins pe mână.
— Lasă, dragul mamei. Important e că ai aflat. Restul se repară.
Și chiar s-a reparat. Emil m-a sunat imediat ce a aflat și a plâns la telefon, cerându-și scuze pentru tot haosul creat fără să vrea. Marian a început să aibă grijă ca banii să îmi ajungă direct, fără intruși. Iar eu… eu am simțit, pentru prima dată după mult timp, că nu mai sunt singură în casa mea.
Adevărul doare. Dar uneori, adevărul deschide uși noi.
Iar în ziua aceea, în casa noastră mică de la marginea Ploieștiului, s-a deschis o ușă mare: cea a sincerității.
Și pe acolo a intrat liniștea.