După ce i-am spus PIN-ul, s-a întors pe călcâie și a ieșit val-vârtej din cameră, bombănind în continuare. L-am auzit cum îi dădea maică-sii mesaj, probabil bucuros că i se mai deschidea încă o dată „pușculița”. Eu am rămas câteva secunde în pat, cu ochii holbați în tavan. Știam că ziua aceea avea să fie altfel. Știam că nu mai puteam continua așa.
M-am ridicat încet, mi-am strâns părul într-un coc și m-am uitat în oglindă. Aveam cearcăne adânci, ten obosit, un chip pe care îl recunoșteam din ce în ce mai puțin. Parcă și vocea mea interioară îmi șoptea: „Gata. Ajunge.”
M-am îmbrăcat, mi-am luat geanta și am ieșit din casă fără să scot un sunet. Afară era răcoare, iar aerul de dimineață parcă mă trezea la viață. Am coborât scările blocului încet, dar cu o hotărâre pe care nu o mai simțisem de ani de zile.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă. Știam exact ce am de făcut. Când am intrat, era gol, doar o doamnă de la ghișeu care mi-a zâmbit politicos.
„Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?”
„Vreau să închid cardul și să-mi mut banii într-un cont nou. Complet nou. Și vreau să schimb și numărul de telefon asociat contului.”
N-a întrebat de ce. A văzut pe fața mea că nu e momentul pentru întrebări. În mai puțin de 20 de minute totul era făcut. Banii mei — peste 9.000 de lei, salariul și economiile — erau în siguranță.
Bineînțeles, în același timp, soțul încerca frenetic să plătească telefonul „pentru mama”. Prietena mea de la casă, că lucra în același magazin din cartier, avea să-mi spună mai târziu cum stăteau amândoi, el și soacra, buimaci, încercând PIN-ul de trei ori.
Card blocat.
Suma refuzată.
Soacra isterică.
Soțul roșu la față, incapabil să înțeleagă cum „îndrăznisem” să fac așa ceva.
Dar în momentul acela, eu eram deja pe drum spre ai mei, la Ploiești. Aveam nevoie de liniște, de spațiu, de oameni care mă iubesc fără condiții.
Când am intrat în curtea părinților, mama a știut imediat că ceva nu e în regulă. N-am apucat să zic nimic, că deja mă strânsese în brațe.
„Gata, mămică, spune-mi tot.”
Și am spus. Tot. Fără să mă mai ascund.
Tatăl meu asculta în tăcere, dar privirea lui era suficientă cât să-mi amintesc că am fost crescută cu respect, nu ca să fiu sclava cuiva.
„Nu te mai întorci acolo”, a zis el simplu. „Un bărbat care-ți cere banii și îți vorbește așa nu e bărbat. E o povară.”
Și avea dreptate.
În tot acest timp, telefonul meu vibra continuu: 20 de apeluri, 40 de mesaje, 15 notificări pe WhatsApp. Soțul, soacra, numere necunoscute — probabil rude mobilizate ca la război.
Nu am răspuns. Nu mai aveam ce să discut.
Seara, după o zi întreagă în care am simțit pentru prima dată libertate, a venit ultimul mesaj. Unul singur, scurt, trimis de soț:
„Nu pot să cred ce mi-ai făcut. Te comporti ca un dușman.”
Atunci am zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
I-am răspuns doar atât:
„Nu ți-am făcut nimic. Doar m-am ridicat de jos.”
În zilele următoare, am început să-mi pun viața în ordine. Mi-am făcut un cont pe un portal de chirii și am găsit rapid o garsonieră drăguță în Târgoviște. O chirie corectă, 1.200 lei pe lună, suficient cât să-mi permit în sfârșit să trăiesc pentru mine, nu pentru alții.
Soțul, în schimb, a avut o surpriză și mai mare: i-am trimis actele de divorț prin curier, la pachet cu un bilet mic:
„Îți doresc să găsești pe cineva care să te întrețină. Eu nu mai sunt aceea.”
A fost pentru mine cea mai grea decizie, dar și cea mai eliberatoare.
Nu știu dacă el și soacra lui au mai cumpărat vreodată telefonul acela. Dar știu sigur că și-au pierdut pentru totdeauna singura lor „pușculiță”.
Eu, în schimb, mi-am recâștigat viața. Și liniștea. Și sufletul.
Iar asta valorează mai mult decât orice telefon, orice PIN și orice „moft” al cuiva care nu m-a respectat niciodată.