Cuvintele lui m-au lovit drept în piept, ca și cum cineva ar fi deschis brusc o ușă pe care o crezusem încuiată pentru totdeauna. L-am poftit să se așeze, rușinată că stătea în mijlocul unei camere mici, cu pereți scorojIți, în adăpostul acela unde abia încăpeau două paturi și un cuier.
Bărbatul s-a așezat cu grijă, trăgând un scaun ruginit lângă mine.
— “Mă cheamă Andrei,” a spus el ușor, ca să nu mă sperie. “Și… îmi pare rău că ne întâlnim în astfel de condiții.”
L-am privit atent. Avea ochii albaștri, calmi, dar în privire îi juca ceva neliniștitor.
— “Ce trebuie să știu?” am întrebat, șoptit, cu inima bătându-mi ca un ciocan.
A tras aer adânc în piept.
— “Mihai nu ți-a spus niciodată pentru că nu voia să te îngrijoreze. Dar înainte să moară, făcuse niște acte. Acte importante.”
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
— “Ce fel de acte?”
— “Acte legate de casa în care locuiați.”
Mi s-au tăiat picioarele. Am sprijinit palma de pat, ca să nu amețesc.
— “Dar casa era pe numele Laurei…”
Andrei a clătinat din cap.
— “Nu mai era doar pe numele ei.”
Am clipit de câteva ori, nevenindu-mi să cred.
El a continuat:
— “Cu câteva luni înainte de accident, Mihai a trecut jumătate din casă pe numele tău. Era modul lui de a te proteja, mai ales că tu i-ai dat toți banii din vânzarea casei tale. Știa că ai nevoie de siguranță.”
Mi-au dat lacrimile. Îmi tremurau buzele.
— “Atunci… de ce…? Laura m-a dat afară fără să spună nimic…”
— “Pentru că ea nu știa,” a spus Andrei. “Mihai nu i-a spus. Documentele sunt la avocatul lui. Am venit să te caut pentru că avocatul nu te putea găsi. Nu știa că ai fost alungată.”
Mi-am dus mâna la gură, încercând să mă adun. Zgomotele din adăpost – plânsul unui copil, trântitul unei uși – păreau dintr-odată îndepărtate.
Pentru prima dată după mult timp, simțeam că ceva se îndreaptă.
— “Elena,” a spus Andrei cu blândețe, “ai dreptul legal să te întorci. Și ai dreptul la jumătate din casă.”
Am rămas câteva secunde fără să scot un sunet. Apoi, cu vocea abia auzită:
— “Mihai… chiar și după ce a plecat…”
M-am oprit, lăsând lacrimile să curgă. Andrei a așteptat răbdător.
Câteva ore mai târziu, eram în mașina lui, în drum spre avocat. Mirosi a iarnă, a fum și a frunze ude. Mâinile îmi erau reci, dar sufletul parcă se dezgheța încet.
Avocatul ne-a primit repede. A scos un dosar gros, l-a așezat pe masă și mi l-a împins ușor în față.
— “Doamnă Elena, totul e în regulă. Fiul dumneavoastră v-a asigurat. Aveți dreptul la locuință și la despăgubirile pentru investiția pe care ați făcut-o.”
Când am semnat, mâna îmi tremura, dar nu de teamă.
Era primul pas spre a-mi lua viața înapoi.
Seara am ajuns cu Andrei în fața casei în care trăisem atâția ani. Lumina era aprinsă în bucătărie. Copiii Laurei alergau prin curte, iar ea ieșise la poartă, probabil auzind motorul.
Când m-a văzut, a încremenit.
— “Ce cauți aici?” a întrebat, crispându-și buzele.
Avocatul coborâse și el din mașină.
— “Doamnă Laura, trebuie să discutăm. Doamna Elena este coproprietar al acestei case.”
Ea a izbucnit în râs, un râs scurt și fals.
— “Asta e o glumă, nu?”
— “Nu. Și va trebui să colaborăm pentru stabilirea unui nou aranjament.”
Fața Laurei s-a schimbat. Dintr-odată, aroganța s-a transformat în panică.
— “Mihai… nu… Mihai nu ar fi făcut asta…”
— “Ba da,” i-am spus calm. “A făcut-o ca să fiu în siguranță.”
Ea a rămas mută. Copiii se uitau la noi speriați. Pentru un moment, am simțit un fior de milă.
Nu venisem să mă răzbun. Venisem să-mi iau viața înapoi.
Am inspirat adânc.
— “Laura, nu vreau scandal. Vreau doar ceea ce mi se cuvine. Putem să vindem casa și să împărțim banii. Copiii tăi nu trebuie să sufere.”
Pentru prima dată de când o cunoșteam, a dat din cap cu ochii în lacrimi.
— “N-am știut… Îmi pare rău, Elena…”
Au fost cuvinte pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată.
Câteva luni mai târziu, casa s-a vândut. Mi-am cumpărat un apartament modest în centrul Ploieștiului și am început să merg din nou la fizioterapie. Niciodată nu m-am simțit mai liniștită.
Într-o după-amiază, Andrei a venit la mine cu o plasă de fructe și cu același zâmbet calm.
— “Cum te simți?” a întrebat.
L-am privit și am zâmbit pentru prima dată din inimă.
— “Mă simt… acasă.”
Și, pentru prima dată după mult timp, chiar era adevărat.