…dar Carmen nu a mai apucat să audă mare lucru din discuțiile din jur.
În clipa în care Sorin a ajuns în fața lor, un fior rece i-a trecut pe șira spinării. Privirea lui se schimbase. Nu mai era băiatul timid și recunoscător pe care îl sprijinise atâția ani. Avea aerul cuiva care își gustă victoria și se simte dator să arate lumii că „a reușit”.
S-a uitat scurt la Carmen și i-a spus, cu un ton neutru:
— Trebuie să vorbim.
Atât. Fără îmbrățișare, fără „mulțumesc”, fără nimic din ce visase ea pentru ziua asta.
Au ieșit pe holul lung al facultății, unde studenții făceau poze și părinții plângeau de bucurie. Carmen stătea în fața lui Sorin cu mâinile împreunate, încercând să își țină respirația sub control.
— Am luat o decizie, a început el, fără să o privească în ochi. Consider că… drumul meu e altul. Suntem din lumi diferite, Carmen. Eu am crescut, tu… ai rămas în urmă.
Carmen a clipit des, ca să alunge ceața ce îi urca în privire.
— Sorin… Ce înseamnă asta?
A scos din servietă un plic alb și i l-a întins.
— E mai bine pentru amândoi. Am găsit pe altcineva. Cineva… potrivit nivelului meu.
Nivelului lui.
Cuvântul acela i-a lovit pieptul ca o cărămidă.
A deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era actul de divorț.
Ea. Femeia care muncise până la epuizare. Femeia care îi plătise chiria, mesele, cărțile, cursurile, drumurile la București pentru pregătiri.
Ea primea acum o hârtie.
— Sorin… Ți-am dat tot ce-am avut, a șoptit.
El a ridicat din umeri.
— Exact. TOT ce ai avut. Dar eu vreau mai mult de atât.
A întors spatele și a plecat.
Carmen a rămas acolo, în mijlocul culoarului, în timp ce zeci de oameni treceau pe lângă ea cu buchete de flori. Era ca și cum cineva ar fi scos sunetul lumii și ea rămăsese doar cu propria respirație grea.
În acea clipă, a simțit cum o parte din ea moare.
**
A dispărut din oraș în aceeași zi.
N-a spus nimănui unde pleacă. Și-a luat doar câteva haine, actele și o fotografie veche cu părinții ei.
Timp de un an întreg, nimeni nu a auzit de ea.
Dar într-o dimineață, Sorin a primit un telefon de la spitalul județean.
Avea nevoie urgentă de un medic pentru un caz complicat, iar numele pacientei l-a făcut să înghețe.
„Carmen Popescu.”
— E… e fosta ta soție? a întrebat asistenta, văzându-l că se albește la față.
Nu știa ce să răspundă. Mintea i s-a umplut cu o mie de întrebări.
Ce se întâmplase? Unde fusese tot anul? De ce era acum pacientă?
A alergat spre salon cu inima cât un purice, tremurând.
Dar când a deschis ușa, a încremenit.
Carmen nu era întinsă pe pat.
Stătea în picioare, în halat medical alb, citind un dosar.
L-a privit calm, cu o profesionalism rece, pe care el nu i-l văzuse niciodată.
— Bună ziua, domnule doctor, a spus ea, fără să clipească. Eu sunt doctorul coordonator pe acest caz. Vă rog să luați loc.
Sorin aproape că s-a sprijinit de perete.
— Doct… TU?! Cum…?
Carmen a închis dosarul.
— După ce ai plecat, m-am gândit că viața nu poate să mă lase la pământ. Așa că am aplicat la programul de intrare accelerată pentru persoane care au deja studii parțiale. Am lucrat, am învățat, am prins o bursă. M-au acceptat. Iar acum… sunt medic rezidentă pe chirurgie generală.
A zâmbit ușor.
— Vezi tu, Sorin… unii oameni cresc, chiar și când alții îi calcă în picioare.
Sorin a simțit cum obrajii îl ard.
Lumea se întuneca în jurul lui.
Carmen s-a apropiat, i-a întins un formular și a rostit, cu o voce clară:
— Te rog să semnezi aici, domnule doctor. Avem treabă, iar pacienții nu pot aștepta.
Pentru prima dată în viața lui, Sorin a înțeles ce înseamnă cu adevărat nivelul unui om.
Nu îl dau banii. Nu îl dau titlurile.
Îl dă caracterul.
Carmen a plecat mai departe, cu pași siguri, lăsându-l în urmă exact așa cum meritase.
Iar el a știut că niciodată, nici măcar într-o sută de vieți, nu va mai putea ajunge la nivelul ei.