Am rămas nemișcată câteva secunde, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Nu mai auzeam muzica, nici forfota invitaților. Totul se rezuma la imaginea lor, acolo, în lumina după-amiezii, ca și cum ar fi fost singurii oameni de pe pământ.
M-am retras fără zgomot, dar în mine se rupea ceva adânc, definitiv. Nu era doar trădarea unui soț. Era trădarea unei femei pe care o consideram parte din familie, și asta mă durea aproape mai tare.
Dar, în mijlocul acelui haos interior, o singură idee mi-a încolțit în minte: Liviu trebuie să știe.
Am mers direct în sala unde fratele meu își aranja ultimii nasturi ai sacoului. M-a privit surprins, văzându-mi fața palidă. Nu i-am spus nimic acolo, în fața lumii. L-am prins de mână și l-am tras într-o sală laterală.
„Clara… ce s-a întâmplat?”
Mi-au trebuit câteva secunde ca să pot vorbi. Apoi am spus totul, fără ocol, fără menajamente. Fața lui s-a schimbat într-o clipită. Nu a țipat, nu a înjurat. Doar a închis ochii pentru câteva secunde, respirând adânc, ca și cum ar fi încercat să țină piept unei furtuni.
„Știam că se va întâmpla ceva azi,” a spus el în cele din urmă, cu o calmitate care m-a speriat. „Dar nu credeam că atât de devreme.”
L-am privit uluită.
„Liviu… cum poți fi atât de calm?”
A zâmbit amar.
„Pentru că m-am săturat să trăiesc în minciuni. Dacă asta e ziua în care se termină tot, atunci măcar se termină adevărat.”
Atunci am înțeles că, undeva, el avea deja îndoieli. Iar Sofia nu făcuse decât să pună punctul final la un capitol pe care fratele meu nu mai știa cum să-l închidă.
„Clara, am nevoie de tine. Dar nu pentru scandal. Pentru adevăr.”
Am dat din cap, hotărâtă. Nu mai eram sora cea mică și speriată. Eram femeia care fusese trădată și care nu avea de gând să lase lucrurile așa.
Ceremonia era pe punctul de a începe. Invitații se așezaseră, orchestra pregătea melodia de intrare. Eu și Liviu stăteam în spate, în umbra cortinei. Când Sofia a apărut la intrare, zâmbitoare, luminoasă, cu rochia fluturând ușor, ceva în mine s-a rupt din nou.
Dar Liviu și-a pus mâna pe umărul meu, liniștindu-mă.
„Lasă-mă pe mine.”
Când muzica a început, în loc să înainteze, fratele meu a pășit în față și a ridicat mâna. Orchestra s-a oprit. Lumea a început să murmure, nedumerită.
„Vă cer doar un minut.”
Vocea lui răsună clar, fără nicio ezitare.
Sofia a înghețat. Ilie, aflat în primele rânduri, a încremenit și el.
„Azi trebuia să fie ziua în care încep o viață nouă. Dar n-o pot începe cu o femeie care nu mă respectă… și cu un om care mi-a trădat familia.”
Zgomotul sălii a explodat într-un val de șoapte.
„Liviu, nu… nu știi despre ce vorbești…” a bâiguit Sofia, încercând să se apropie.
El a ridicat mâna, oprind-o.
„Ba știu. Și eu, și sora mea am văzut tot.”
A fost pentru prima dată când Sofia și-a pierdut culoarea din obraji. Ilie s-a ridicat, încercând să spună ceva, dar unchiul nostru a intervenit și i-a cerut să stea jos, cu o autoritate care nu suporta discuții.
Liviu a continuat:
„Nu vreau scandal, nu vreau țipete. Vreau doar adevărul. Și să-mi recapăt demnitatea.”
A privit-o lung pe Sofia.
„Du-te, Sofia. Nunta asta nu mai există.”
Lumea a izbucnit în rumoare. Sofia a început să plângă. Ilie s-a ridicat și a vrut s-o atingă, dar ea s-a tras brusc, rușinată. Și pentru prima dată, am văzut clar ce fel de femeie era: nu fragilă, nu delicată… ci dublă, capabilă să rupă două familii fără să clipească.
Liviu a venit la mine și m-a îmbrățișat.
„Hai acasă.”
L-am urmat, dar înainte să plec, m-am întors spre Ilie.
Privirile noastre s-au întâlnit. În ochii lui am văzut teamă, rușine și o umbră de regret. Dar era prea târziu pentru orice.
„Ai pierdut tot,” i-am spus simplu. Și am ieșit.
Seara, acasă, în liniștea apartamentului meu, am stat pe canapea, cu o cană de ceai fierbinte între palme. Liviu era în bucătărie, dând telefoane, anunțând ce era de anunțat. Dar, când a închis, a venit lângă mine.
„Clara… îți promit că vom trece peste asta. Și tu, și eu.”
L-am privit. Pentru prima dată în acea zi, am simțit lacrimile curgând liber.
„Știu… dar doare.”
„Știu. Dar uneori, adevărul ne salvează, chiar dacă la început ne zdrobește.”
Așa am adormit, cu capul pe umărul lui, în casa în care nu mai exista nicio minciună.
Și a doua zi am înțeles ceva: trădarea nu ne doboară. Dar adevărul ne ridică.
Iar noi doi, oricât de sfâșiați am fi fost, eram gata să începem din nou.
Curat. Cinstit.
Și asta e cea mai mare victorie pe care ne-o putea da viața.