Rosa a rămas câteva clipe în tăcere, frământându-și degetele, ca și cum căuta curajul undeva între palmele ei muncite.
— Nu-i mult de spus… — a rostit încet. — Țin minte doar că era noapte… și fum… și cineva m-a luat în brațe și m-a lăsat în fața centrului de copii. Aveam colierul la gât și o pătură roz. Atât.
Elena a închis ochii o secundă.
Pătura roz… era chiar păturica în care își ținuse fetița la botez.
Un tremur i-a trecut prin tot corpul.
— Rosa… ai avut vreodată acte? O hârtie? Vreo poză? Orice? — a insistat Elena.
— Nimic, doamnă. Mi-au zis că m-au găsit fără nimic. Doar colierul. Și mi-au spus că, probabil, părinții mei n-au supraviețuit… sau că m-au abandonat.
Cuvintele au căzut greu în aer.
Elena s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, încercând să-și domolească tremurul.
Apoi s-a întors spre Rosa și i-a luat mâinile în ale ei.
— Draga mea… nu te-a abandonat nimeni. A existat un incendiu în casa noastră. Eram disperați, pompierii au scos pe toată lumea… în afară de tine. Au spus că nu te-au găsit. Ani la rând… am trăit cu durerea asta.
Rosa a simțit cum îi fug genunchii.
S-a prins de marginea scaunului.
— Dar… cum să fiu eu? — a șoptit ea.
Elena i-a atins obrazul cu o tandrețe pe care Rosa n-o mai simțise niciodată.
— Inima mea știe. Și colierul… și numele… și ochii tăi. Ești copia tatălui tău când era tânăr.
Rosa a început să plângă în tăcere, cu lacrimi mari, care îi cădeau în poală.
— Toată viața mea… am crezut că n-am pe nimeni. Și acum îmi spuneți că… că ați fost acolo… că m-ați căutat…
— Te-am căutat prin toată țara. Am oferit recompense, am mers la spitale, la centre… Nimeni nu te-a găsit. N-am renunțat nicio clipă la tine.
Rosa și-a acoperit fața cu palmele.
— Doamnă… eu sunt doar femeie de serviciu… Ce să fac eu într-o lume ca a dumneavoastră?
Elena a zâmbit cu o căldură care a topit toată distanța dintre ele.
— În lumea mea? Draga mea… tu ești lumea mea. Banii, casele, petrecerile… toate sunt nimic. Dacă ești tu.
Camera s-a umplut de o liniște blândă, ca un răsărit după o noapte grea.
Elena s-a aplecat și a îmbrățișat-o, iar Rosa, în sfârșit, a lăsat capul pe umărul ei, ca și cum și-ar fi găsit locul pe care îl pierduse demult.
După câteva minute, Elena s-a desprins ușor și i-a spus:
— Hai cu mine mâine dimineață la analize. Să avem și dovada oficială. Dar eu știu deja.
Rosa a dat din cap, încă surprinsă de tot ce trăia.
— Iar după aceea… dacă vrei… — a continuat Elena — îți voi arăta camera ta. E neschimbată. Am păstrat totul exact cum era.
Rosa a tresărit, neștiind dacă să creadă sau nu.
O cameră… a ei? Într-o casă pe care n-o văzuse niciodată?
— Și… dacă nu sunt eu? Dacă totul e doar o coincidență? — a murmurat.
Elena s-a apropiat și i-a ridicat bărbia.
— Atunci înseamnă că Dumnezeu mi-a trimis o altă fiică. Și tot a mea rămâi.
Rosa a izbucnit în plâns, dar de data asta nu era durere.
Era eliberare.
A doua zi dimineață, au mers împreună la clinică. Au făcut testele. Au așteptat. Ore lungi, cu sufletul strâns.
Când rezultatul a venit, medicul a ridicat privirea și a spus simplu:
— Confirmat. Rosa este fiica dumneavoastră biologică.
Elena a căzut în genunchi, plângând de bucurie.
Rosa a rămas înmărmurită, apoi a alergat spre ea și a îmbrățișat-o strâns.
Și în acel moment, după 25 de ani de durere, căutări și dor sfâșietor, două vieți frânte s-au împletit la loc, exact cum ar fi trebuit să fie.
Nu pentru că era un miracol.
Ci pentru că, uneori, destinul își face curaj să repare ce a fost rupt.
Iar în ziua aceea, Elena și Rosa au înțeles că familia adevărată nu se pierde niciodată.
Doar așteaptă să fie regăsită.