Fără să mai stea pe gânduri, Rebeka l-a luat ușor de braț și i-a spus:
— Haideți, vă duc eu până la autobuz. Vedem noi cum facem.
Victor a clipit surprins, de parcă nu se aștepta la atâta bunătate de la o străină. S-au mișcat încet, cu grijă, iar Rebeka simțea cum timpul se scurge prea repede. Dar în același timp simțea și liniștea aceea ciudată, care îi apărea de fiecare dată când simțea că face ceea ce trebuie.
Când au ajuns în stație, autobuzul tocmai pleca.
Rebeka a inspirat adânc. A privit spre cer, apoi spre bărbatul care abia stătea în picioare. Și atunci gândul cel mai firesc i-a venit în minte.
— Hai că vă duc eu cu taxiul. Nu vă las așa.
— Nu trebuie… chiar nu trebuie să faceți asta, spuse Victor rușinat. O să pierdeți avionul.
— Mai bine pierd un avion decât să mă gândesc toată ziua că am lăsat un om la greu.
Victor n-a mai zis nimic. Doar și-a coborât privirea și a dat din cap.
Au chemat un taxi și au urcat. Șoferul, un domn trecut de 50 de ani, a aruncat o privire curiosă spre piciorul bărbatului, apoi spre Rebeka, dar n-a zis nimic. Pe drum, Victor a încercat să vorbească, să rupă tăcerea.
— Nu obișnuiesc să cer ajutor… dar azi… nu știu ce m-aș fi făcut.
— Uneori e în regulă să te sprijini pe cineva, zise Rebeka. Nu suntem făcuți să trecem singuri prin toate.
Victor a zâmbit, privind pe geam. Trecuseră deja de jumătatea drumului spre aeroport.
Când au ajuns, Rebeka a insistat să-l ducă până la intrare. Victor mergea încet, dar se încăpățâna să meargă pe propriile picioare.
— Mulțumesc… pentru tot, spuse el. Ați pierdut avionul. Știu asta.
Rebeka a zâmbit.
— O să prind altul. Viața ne mai dă și ocazii noi.
Victor o privea cu un soi de uimire. Parcă voia să spună mai mult, dar ceva îl oprea.
— Aș vrea să vă recompensez cumva…
— Nu trebuie nimic. Chiar nimic. Doar să aveți grijă de dumneavoastră.
Și cu asta s-au despărțit.
Rebeka a ieșit din aeroport, iar taxiul plecase deja. A stat câteva minute pe o bancă, încercând să-și dea seama ce să facă. Avea bani de încă un bilet, dar era scump: peste 800 de lei, banii ei de economii. Dar nu regreta. Nu pentru o secundă.
Și atunci telefonul a sunat.
Un număr necunoscut.
— Alo? răspunse ea.
— Bună ziua, domnișoară Rebeka? Aici compania aeriană Carpați Air. Patronul nostru dorește să discute cu dumneavoastră imediat. Este urgent.
Rebeka a rămas blocată.
— Patronul? Dar… eu…
— Vă așteptăm în sala de protocol. Vă rugăm să veniți.
Inima începuse să-i bată nebunește. A intrat înapoi în aeroport, nestiind la ce să se aștepte. Un agent a condus-o până într-o încăpere luminoasă, unde stătea un bărbat într-un fotoliu, cu piciorul bandajat.
Victor.
Dar altfel îmbrăcat. Elegant. Sigur pe el.
— Rebeka… începu el. Nu v-am spus tot. Eu sunt proprietarul companiei Carpați Air. Și vreau să știți ceva: datorită dumneavoastră am ajuns la timp la o întâlnire extrem de importantă. Una care, sincer… putea să schimbe viitorul companiei.
Rebeka a simțit cum i se încălzesc obrajii.
— Eu doar… am făcut ce era omenește.
Victor se ridică, cu greutate, și îi întinse un bilet.
— Aici aveți un zbor deschis, spre orice destinație doriți, valabil un an. Gratuit.
Rebeka rămase fără cuvinte.
— Și încă ceva, continuă el. Am o întrebare simplă. Ce face o fată ca dumneavoastră, cu suflet atât de mare, într-un oraș atât de mic? Oamenii ca voi schimbă viețile altora. Ați schimbat-o pe a mea azi.
Rebeka a zâmbit timid, simțind că i se umezcă ochii.
— Doar încerc să fiu om, domnule Victor.
— Și tocmai asta e ce lipsește lumii, răspunse el.
Au mai vorbit câteva minute. Apoi Rebeka a ieșit din aeroport cu biletul în mână, simțind că lumea s-a schimbat puțin. Nu pentru că primise ceva înapoi. Ci pentru că bunătatea chiar contează.
Și uneori, exact atunci când crezi că ai pierdut ceva… viața îți arată că de fapt ai câștigat mult mai mult.