Înăuntru erau trei hârtii îndoite atent și un bilet mic, scris tot de mâna lui Roberto. „Antonia, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Tot ce e aici este pentru liniștea ta. Te rog să ai încredere în mine, chiar și acum.”
Mi-au dat lacrimile, dar nu de durere. Era altceva… un fel de căldură care îți umple pieptul când simți că cineva te-a iubit cu adevărat, până la capăt.
Am desfăcut primul document. Am clipit des. Era o hârtie de la bancă. Un cont pe numele meu, cu o sumă care mi-a tăiat respirația: 320.000 de lei. Roberto adunase banii ăștia fără să-mi zică vreodată. Eu crezusem că trăim modest, cu pensiile noastre, cu economiile de la începuturile tinereții.
Al doilea document era o copie după un contract de vânzare pentru un teren. Un teren intravilan, aproape de Timișoara, cumpărat cu ani în urmă. Nu știam nimic despre el. Pe ultimul rând scria: „Valoare estimată: 150.000 lei”.
Mi-am dus mâna la gură. Tremuram.
Al treilea document… ăla m-a făcut să mă ridic brusc în picioare. Era un testament. Un testament în care Roberto lăsa totul mie. Iar într-o paranteză scrisă de mână, cu pixul, scria: „Nu-i spune Angelei nimic până nu vezi adevărul.”
M-am așezat înapoi pe pat, simțind cum pământul parcă se dăduse la o parte sub mine. Adevărul. Ce adevăr? Despre Angela? Despre mine? Despre anii în care am crezut că avem o familie unită?
Am închis ochii câteva secunde. Apoi, un gând mi-a trecut fulgerător prin minte. Casa de la mare. Mașina. Toate puse pe numele Angelei, din cauza insistențelor ei din ultimii ani. „Mamă, e mai ușor la acte, lasă-mă pe mine să am grijă.” Eu, proasta, am crezut-o.
Dar Roberto… el știuse.
M-am ridicat de pe pat, cu o energie nouă. Nu eram pierdută. Nu eram singură. Și, mai ales, nu eram fără nimic — cum voia Angela să cred.
Am coborât în bucătărie, mi-am făcut un ceai și am stat la masa rotundă unde mâncam odinioară în trei. Am privit peretele cu poze. Angela lângă bradul de Crăciun. Angela la mare. Angela la cununia ei. În toate zâmbea frumos, cald, ca o fată bună.
Cum ajunsese femeia aceea, fata mea, să-și vândă propria mamă pe câteva zeci de mii de lei?
Telefonul a vibrat pe masă. Mesaj de la Angela.
„Mamă, să nu ne suni. Avem treabă. Revin eu peste câteva luni.”
Atât.
Am râs. Nu un râs vesel. Unul amar, dar eliberator. Adevărul era simplu: fetița mea nu mai era demult fata pe care o crescusem. Iar eu nu mai eram femeia slabă care credea tot ce i se spunea.
Am strâns documentele la piept. Erau dovada că Roberto mă protejase chiar și după moarte. Erau șansa mea de a-mi continua viața fără mila nimănui.
Și atunci am decis ceva.
Nu aveam de gând să o confrunt pe Angela. Nu aveam de gând să-i cer banii înapoi, nici casa, nici mașina. Nu aveam de gând să mă cert, să mă umilesc sau să mă rog.
Aveam să-mi iau viața de la capăt. Cu demnitate. Cu liniște. Cu tot ce îmi lăsase Roberto.
A doua zi am mers la bancă. Apoi la notar. Apoi la un avocat recomandat de o prietenă. Am aranjat tot ce era nevoie ca să fiu protejată. Numele Angelei nu mai apărea nicăieri.
Când am ieșit pe ușile băncii, soarele bătea cald, iar eu am simțit în piept o libertate atât de puternică încât m-am oprit câteva secunde, doar ca să respir.
Pentru prima oară după mult timp, nu mă mai simțeam bătrână.
În acea după-amiază mi-am cumpărat o cafea de 8 lei, m-am așezat pe o bancă în parc și am privit copii alergând. M-am gândit la cât de fragil e totul. Și totuși… cât de puternice devenim când viața ne împinge în colț.
M-am ridicat și am zâmbit.
„Roberto, ai avut dreptate.” am murmurat. „Sunt pregătită.”
Și, pentru prima dată după șase luni, m-am simțit din nou vie