Telefonul îi alunecă aproape din mână. Îl strânse din reflex, ca și cum de aparatul acela atârna însăși viața ei. Nu mai apucă să rostească nimic. Alexandru închisese deja.
Rămase câteva secunde nemișcată, ascultând cum ploaia începea să bată în geam. O lovi un val de amețeală, ca atunci când primești o lovitură pe care nu o vezi venind. Testament? De ce? De ce ea? Ce rost avea? Ce voia, de fapt, de la ea?
Simțea în aer ceva ce nu putea numi, dar care îi înțepa pielea ca un fior rece.
Dimineața următoare, s-a dus la spital, la mama ei. Femeia dormea, epuizată de tratamente. Lucia i-a mângâiat mâna, pliurile pielii subțiri, calde. Acel gest simplu i-a dat o forță pe care nu știa că o mai are. Pentru mama ar fi mers până-n pânzele albe. Dar Alexandru… Alexandru era o altă lume. O lume cu reguli pe care ea nu le înțelegea.
Pe la prânz, telefonul a vibrat din nou. Un mesaj scurt.
„Astăzi, ora 17:00. Trebuie să vorbim. Biroul meu.”
Nu îi cerea. Îi ordona. Exact ca atunci.
La ora cinci fix, Lucia păși pe holul familiar al vilei. Furtuna din noaptea în care își pierduse demnitatea încă mai trăia undeva în memoria pereților. Îi simțea amintirea. Avea inima cât un purice.
Ușa biroului era întredeschisă. Alexandru stătea la masă, cu o mapă groasă în față. Fără laptop, fără hârtii împrăștiate. Doar mapa. O aștepta.
— Intră.
Vocea lui era calmă, prea calmă. Lucia făcu un pas, apoi altul, și simți căldura covorului sub tălpi. Un contrast ciudat cu recele din piept.
— Ce se întâmplă? — întrebă ea, încercând să își țină vocea stabilă.
El deschise mapa și îi arătă câteva file.
— Aici sunt actele. Am făcut modificarea. Ești trecută ca beneficiare pentru o parte din bunurile mele.
Lucia clipește de câteva ori, ca și cum mintea i-ar fi refuzat accesul la realitate.
— Dar… de ce?
— Pentru că îți datorez ceva — spuse el, privind-o drept în ochi. — Și pentru că nu cred că ai înțeles tot ce s-a întâmplat atunci… și ce urmează să se întâmple.
Aerul deveni greu ca plumbul.
— Ce urmează să se întâmple? — întrebă cu voce mică.
Alexandru se ridică, se apropie, și Lucia simți că i se taie genunchii.
— Am făcut niște greșeli, Lucia. Mari. Și nu știu cât timp mai am să le repar.
— Sunteți bolnav? — întrebă instinctiv.
El ezită o clipă. Suficient cât să înțeleagă că răspunsul nu era unul simplu.
— Nu e vorba despre boală. E vorba despre oameni… oameni care nu se vor bucura deloc să afle ce am făcut cu tine. Și sunt în stare de orice.
Fiori reci îi urcară pe șira spinării.
— De ce m-ați implicat? Eu nu sunt nimeni!
Privirea lui se înmuiă pentru prima dată de când îl cunoștea.
— Tocmai asta, Lucia. Tu ești singura persoană care nu vrea nimic de la mine. Singura care… nu a intrat în casa asta cu intenții ascunse.
Ea simți un nod în gât. Nu știa dacă să râdă, să plângă sau să fugă.
— Și ce vreți de la mine acum?
Răspunsul lui veni atât de simplu, încât o dezarmă.
— Vreau să te protejez.
Lucia rămase blocată.
— Să mă protejați? De cine?
El își trecu mâna prin părul cărunt.
— De familia mea. De oamenii mei de afaceri. De cei care cred că averea mea le aparține. Dacă află că te-am trecut în testament, dacă bănuiesc că ai avea ceva de câștigat… te vor distruge. Pe tine și pe mama ta.
Lucia își duse mâna la gură, speriată.
— Atunci… scoateți-mă din testament! Nu vreau nimic! Nu vreau probleme!
Alexandru clătină încet din cap.
— Nu se mai poate. Actele au fost depuse. La notar, la bancă… totul e oficial. De azi înainte, le place sau nu, faci parte din viața mea. Și din războiul meu.
Lucia simți cum în ea se rup două părți: una care voia să fugă cât o țin picioarele, și alta — mai ciudată, mai adâncă — care simțea că omul acesta nu îi spusese tot.
— Și eu ce fac?
— Faci ce ai făcut mereu — spuse el, trăgând aer în piept. — Supraviețuiești. Dar nu singură. De data asta sunt și eu aici.
Pentru prima oară, bărbatul rece pe care îl cunoscuse părea om. Nu patron, nu stăpân, nu omul bogat care îi cumpărase disperarea. Ci un om care ascundea ceva greu, o povară pe care nu o mai putea duce singur.
Lucia inspiră adânc.
Știa un singur lucru: viața ei nu mai avea să fie la fel. Iar ce urma… putea să o zdrobească sau să o ridice. Dar, pentru prima dată după mult timp, simți și altceva în piept: o zvâcnire mică, periculoasă.
Curaj.