…și în clipa aceea am simțit cum tot oboseala, toată presiunea și toată rușinea adunată în ea se prăbușeau direct în brațele mele. M-am uitat la ea și m-am întrebat cum de un copil crescut cu dragoste poate ajunge să se simtă străin în propria familie.
Am tras aer adânc, încercând să-mi țin vocea fermă.
„Ana, nu e vina ta. Niciodată n-a fost.”
A dat din cap, dar nu convinsă. Lacrimile îi rămăseseră agățate pe gene.
S-a făcut o liniște grea, din aceea care parcă apasă în aer. Apoi, ușor, am simțit că începe să tremure. Am strâns-o mai tare lângă mine.
Casa era rece, și nu doar la propriu. Doar becul din bucătărie era aprins, iar lumina aceea gălbuie făcea umbre lungi pe pereți. Aerul mirosea a dezinfectant ieftin de spital, pentru că nici nu apucasem să mă schimb.
„Mama știa că vii?” am întrebat, încet.
„Da.” A tras aer cu zgomot. „I-am scris. I-am zis că plec din Cluj imediat ce ies de la ore ca să ajung devreme. Mi-a dat un ‘ok’ sec.”
M-am înfipt bine cu picioarele în podea. Era modul meu de a nu izbucni.
„Și tata?”
„Tata… nu a zis nimic. Cred că nici nu știa.”
Tipic. Mereu absent, mereu lăsând-o pe mama să decidă totul, iar apoi se preface surprins când lucrurile ies prost.
Am trecut palma peste părul ei. „Cât ai stat acolo?”
„Zece minute.” A oftat. „Am salutat, am intrat, am văzut masa… și am înțeles tot.”
Mi-am imaginat scena. Masa mare din sufrageria părinților mei, încărcată cu sarmale, friptură, caltaboș, salată boeuf. Fetele surorii mele în rochițe scumpe, mama alergând cu platouri, bunicul vorbind tare ca să pară centrul atenției. Și Ana, intrând cu obrajii roșii de frig, emoționată că își petrece Ajunul cu familia.
Doar ca să fie dată la o parte.
„Știi cât mă bucurasem?” a murmurat ea. „Am zis că anul ăsta o să fie altfel.”
M-am ridicat, încet, având grija să nu o zdruncin. M-am dus la bucătărie și i-am pus o farfurie cu ce mai aveam prin frigider: două felii de friptură reîncălzită, puțină salată de varză și o felie de cozonac.
Am pus farfuria în fața ei. „Asta ar fi trebuit să fie cina ta de Crăciun. În casa lor. Dar e în a noastră, și aici ești primită oricând.”
Ochii i s-au înroșit din nou. A început să mănânce încet, de parcă fiecare înghițitură era o luptă.
Eu m-am așezat în fața ei și am rotit cana de ceai între palme.
Apoi am spus-o.
„Ana, mâine dimineață o să las o scrisoare la ușa lor.”
Și s-a oprit din mestecat. „Mamă… nu.”
„Ba da.”
„O să se supere.”
„Se pot supăra cât vor. Tu ești copilul meu. Iar eu sunt mama ta. Și nu mai accept să te trateze ca pe o musafiră nepoftită.”
N-a zis nimic, dar i-am văzut cum i se mișcă bărbia. Era răspunsul ei.
Noaptea a trecut greu. Am dormit puțin, rău și cu gândurile alergând. Dar dimineața, pe la șapte, am scris scrisoarea. M-am așezat la masa din bucătărie și am lăsat totul să curgă: ce au făcut, cum au făcut-o, cât de josnic a fost să lase un copil de 18 ani să plece singur pe frig, noaptea, doar ca să păstreze două scaune libere pentru „musafirii importanți”.
Le-am scris că nu mă interesează scuzele lor. Că respectul nu se cere, se oferă. Și că până nu își cer iertare Anei, clar și fără ocolișuri, nu vor mai vedea nici pe ea, nici pe mine.
Am împăturit foaia, am pus-o într-un plic simplu și am dus-o la ușa lor. Am bătut. N-am fugit. M-am dat doar un pas în spate.
Mama a deschis. Era încă în halatul ei gros, cu părul prins neglijent. A luat plicul, l-a privit scurt, apoi pe mine.
„Ce e asta?”
„Adevărul”, am spus.
Am plecat înainte să răspundă.
Câteva ore mai târziu, telefoanele au început să sune. Apoi au început mesajele. Apoi iar telefoanele. Dar eu și Ana stăteam la masa noastră mică din bucătărie, mâncând omletă și pâine prăjită, râzând pentru prima dată după mult timp.
Adevărul doare. Dar uneori, durerea pune lucrurile la locul lor.
Iar Crăciunul acela a fost primul în care am înțeles cu adevărat ceva:
Familia nu e formată din cei care îți poartă numele.
Familia e formată din cei care îți țin inima la cald.
Iar pe Ana o voi ține la cald toată viața.