Am simțit scaunul rece sub mine, dar parcă nici nu mai aveam trup. Doar un gol în piept, care pulsa odată cu fiecare bătaie de inimă. Doctorul își umezea buzele, căutând cuvintele potrivite, iar în încăpere se făcuse o liniște care m-a apăsat ca o piatră.
Când a deschis gura, mi-am încordat mâinile în poală, de teamă să nu tremur prea tare.
„Copilul este… al lui Laurențiu”, a spus el în cele din urmă. „Are același ADN. Fără nicio îndoială.”
Aerul mi s-a tăiat ca și cum cineva mi-ar fi închis pieptul cu un clește. Am încercat să vorbesc, dar cuvintele nu ieșeau. Un copil? Al lui? Nici nu știam ce să simt. Bucurie? Durere? Furie? Toate veneau deodată și mă izbeau ca valurile lacului.
„Și Cătălina?” am reușit să șoptesc. „Ea… știa?”
Specialistul a ezitat doar o clipă, dar a fost suficient pentru ca în mine să se întărească ceva. Adevărul.
„Știa.”
Am închis ochii. Pentru o secundă, am revăzut ziua nunții lor. Cătălina în rochia ei simplă, Laurențiu radiind, spunându-mi:
„Mamă, asta e femeia cu care vreau să-mi împart viața.”
Viața lui, da. Dar nu și adevărul.
M-am trezit că întreb, fără să-mi dau seama că vocea mea a prins duritate.
„Și de ce l-a aruncat în lac? Ce a vrut să facă? Să mă lase să-l găsesc? Sau să nu-l găsească nimeni?”
Detectivul s-a aplecat puțin în față.
„Doamnă Radu, credem că și-a pierdut cumpătul. E într-o situație complicată financiar, are datorii la bancă și, din ce-am înțeles, apăreau niște discuții despre o hârtie cu datorie pe care ar fi semnat-o pe ascuns. Nu știm exact ce a determinat gestul, dar nu pare să fie ceva planificat cu sânge rece.”
Mi-am strâns brațele în jurul meu. Parcă mă înghețase ceva din interior.
„Și acum?”
„Copilul e bine. Îl veți putea vedea în câteva minute.”
M-am ridicat brusc, ca și cum picioarele nu mai aveau răbdare. În timp ce mă îndreptam spre neonatologie, simțeam cum îmi bate inima în timpane. În tot spitalul mirosea a dezinfectant și a ceva familiar, miros de griji și de speranță în același timp.
Când am intrat în salon, asistenta m-a privit cu o blândețe care m-a făcut să-mi mușc buzele să nu izbucnesc în plâns.
„E acolo”, a spus ea, arătând spre un pătuț transparent.
M-am apropiat încet. De parcă fiecare pas ar fi putut schimba lumea. Și apoi l-am văzut.
Un băiețel mic, înfășurat cuminte, cu gene abia vizibile și pumnul strâns, ca și cum se agăța de viață cu toată puterea lui. M-am trezit întinzând mâna, dar am oprit-o la jumătate, de teamă să nu-l deranjez.
„Arată exact ca Laurențiu când s-a născut”, am spus, și vocea mi s-a frânt.
Asistenta a zâmbit.
„Așa spun și colegii mei, după fotografii.”
Am stat acolo minute întregi, fără să clipesc, fără să respir aproape. Era nepotul meu. Sânge din sângele meu. Partea din băiatul meu pe care destinul nu reușise să mi-o ia.
Și, în clipa aceea, ceva s-a schimbat în mine. Toată durerea, toată furia, tot ce era greu și întunecat s-a strâns undeva în adânc. În locul lor a rămas doar un gând limpede: că micuțul acela nu avea nicio vină.
Și că eu aveam o datorie față de el.
Câteva ore mai târziu, după ce am semnat hârtiile necesare și am vorbit cu protecția copilului, am fost lăsată să-l țin în brațe. Greutatea lui mică, caldă, m-a făcut să simt ceva ce credeam că am pierdut definitiv: viața care se întoarce.
„O să fii bine, puiule”, i-am șoptit. „Atâta timp cât trăiesc eu, nu o să-ți lipsească nimic. Casa noastră o să fie și casa ta.”
În zilele următoare, Cătălina a fost găsită. Nu fugise departe. Plângea, dezorientată, spunând că nu știe ce-a fost în mintea ei. Justiția avea să-și urmeze cursul, dar eu aveam alt drum de făcut.
Drumul spre acasă.
Când am intrat în curte cu băiatul în brațe, vântul bătea ușor peste lac. Aceeași apă care aproape îi luase viața îi oglindea acum viitorul. Pridvorul scârțâia, la fel ca întotdeauna. Și pentru prima dată după moartea lui Laurențiu, n-am mai simțit casa ca pe un muzeu.
Am simțit-o ca pe un început.
„Bine ai venit, micuțule”, am spus, închizând ușa în urma mea. „Aici începe povestea ta.”
Și, în liniștea casei, am știut că orice ar urma, nu voi mai fi niciodată singură.