…despre ea.
Ana a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Nu era genul de om curios sau suspicios, dar tonul lor, apropierea lor, felul în care Mihai își trecea mâna pe frunte — toate îi dădeau o presimțire rea.
— Mamă, nu mai pot ascunde mult, spunea Mihai, cu voce joasă. O să afle oricum.
Ana și-a ținut respirația. Pentru o clipă, a vrut să intre peste ei, dar ceva o ținea locului, ca și cum avea nevoie să audă tot.
— Și ce o să-i spui? întrebă Stela, răstit, dar temător. Că nu mai ai bani? Că ai făcut o prostie? Că ați ajuns în datorii?
Ana simți cum o strânge stomacul. Datorii? Ce datorii?
Mihai își lăsă privirea în jos.
— Am crezut că rezolv. Am vrut să-i fac o surpriză, să-i iau ceva frumos de Crăciun. Dar m-am băgat unde nu trebuie. Și acum ăia m-au sunat și au zis că vin după bani. Nu mai pot acoperi nimic…
Soacra ofta greoi.
— Ana nu merită așa ceva. E fată muncitoare. Ne-a ajutat pe toți.
Ana simți cum îi dau lacrimile. Pentru o secundă, durerea de cap se întoarse brusc.
— Știu, mamă… Dar mi-e frică să-i spun. Mi-e frică să nu creadă că am mințit-o intenționat.
— Păi… ai mințit-o, Mihai, răspunse Stela, aspru. Minciuna e minciună. Dar dacă îi spui acum, nu te mai poate ajuta cu nimic.
Ana simți cum îi amorțesc mâinile. Ajutor? Despre ce era vorba?
Mihai continuă:
— O să-i spun după weekend. Să mai trag de timp. Poate până atunci fac rost de bani. Poate vând mașina, poate… nu știu.
Ana nu mai auzea bine. O luase cu amețeală. S-a dat câțiva pași înapoi, trăgând aer în piept. Nu știa dacă să intre și să-i înfrunte sau să plece și să-și pună ordine în gânduri.
A ales să plece.
A mers în spatele grădinii, unde erau câțiva meri bătrâni. Acolo, la adăpostul crengilor, și-a lăsat lacrimile să curgă. Îi tremurau mâinile. Se simțea trădată, dar nu pentru bani… ci pentru minciună. Pentru că Mihai trăgea singur totul în loc să-i spună. În loc să fie o echipă.
S-a așezat pe o buturugă și a încercat să respire adânc. După câteva minute, și-a șters fața. Nu era genul să fugă de probleme. Și nu era gata să renunțe la omul ei.
Așa că s-a ridicat și a intrat înapoi în curte. Ușa scârțâni ușor. Mihai și Stela s-au întors spre ea, împietriți.
— Ana?! Cum… când ai venit? bâigui Mihai, alb ca varul.
— De câteva minute, răspunse ea calm, dar ferm. Și am auzit tot.
Soacra dădu ochii în jos, rușinată. Mihai se apropie cu pași mici, ca și cum se temea să nu o piardă.
— Ana, eu… n-am vrut să-ți ascund. Am vrut doar să…
Ea ridică palma, oprindu-l.
— Mihai, nu despre bani e vorba. Nu despre datoria asta, fie ea și de 8.000 de lei sau cât o fi. E vorba că ai ținut totul în tine, ca și cum n-am fi o echipă. Ca și cum aș fi o străină.
Mihai își mușcă buzele și încercă să nu plângă.
— Am greșit… Știu că am greșit.
Ana îl privi câteva secunde. Apoi făcu ceva ce nici el, nici Stela nu se așteptau. Îl luă în brațe.
— Mihai… oamenii greșesc. Important e să nu ne ascundem unii de alții. Dacă îmi spuneai, găseam o soluție împreună. Așa fac familiile.
El izbucni în plâns, sprijinindu-și fruntea pe umărul ei. Stela își ștergea ochii cu colțul șorțului.
— O să rezolvăm, continuă Ana. Vindem ce nu ne trebuie, strângem, lucrăm mai mult, vedem noi. Important e să fim sinceri. Să nu ne mai pierdem pe drum.
Mihai dădu din cap, incapabil să spună ceva.
Ana zâmbi, un zâmbet cald, sincer — primul din acea zi.
— Și acum, hai în bucătărie. Dacă tot suntem toți aici… măcar să bem un ceai și să ne gândim la un plan. Dar împreună. Ca o familie adevărată.
Iar când s-au așezat la masă, în căsuța veche, cu ceaiul aburind și lumina blândă intrând pe fereastră, Ana a simțit ceva ce nu mai simțise demult: liniște. Liniște venită din adevăr, nu din fugă.
Și pentru prima dată în mult timp, a simțit că totul va fi bine. Pentru că nu mai era singură în lupta ei. Iar familia, oricât ar greși, când se unește… mută munții.