Sorina s-a oprit în fața mesei mele și, înainte să spun ceva, a ridicat puțin brațele. Învelit într-o păturică subțire, dormea un bebeluș cu obrajii roz.
M-am ridicat brusc, simțind cum îmi fuge podeaua de sub picioare.
— Al cui…? am întrebat, dar vocea mi s-a rupt imediat.
Sorina a tras aer adânc, ca și cum se pregătea să sară într-o apă rece.
— Al nostru, Adrian. S-a născut acum un an.
Mi-a căzut privirea pe copil și am simțit cum în mine se dărâmă toată hotărârea aia rece pe care o clădisem cinci ani.
— Dar… cum? De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mi-a fost frică, a spus ea sincer, ținând privirea în jos. Frică de tine. Frică de ce ai putea să faci. Frică să nu te pierd și mai tare.
M-am așezat, pentru că simțeam că picioarele nu mă mai țin. Sorina s-a așezat și ea, cu copilul în brațe.
Pentru câteva secunde, tot restaurantul parcă dispăruse. Era doar respirația ușoară a bebelușului și bătaia inimii mele, care își pierduse ritmul.
— Cum îl cheamă? am reușit să întreb.
— Mihai, a răspuns. Are numele tatălui tău… cum ai vrut tu cândva.
Mi-am dus palma la gură. Un nod uriaș îmi urcase în piept. Sorina continua:
— Am vrut să-ți scriu. De multe ori. Dar apoi mă gândeam la felul în care ai plecat… și la ce ți-am făcut. Și nu puteam.
Stăteam acolo, ca un om care vede două vieți desfășurându-i-se în față: una în care îmi împlinisem răzbunarea, și una în care îmi găseam familia, dar nu o mai recunoșteam.
— De ce mi-l arăți acum? am spus, cu voce joasă.
— Pentru că… și-a făcut o poză în prima lui zi la grădiță. Și semăna atât de mult cu tine încât… am plâns jumătate de noapte. Și am știut că nu mai pot continua așa. Nelu te adoră fără să știe cine ești. Iar Mihai… Mihai merită să-și cunoască tatăl.
Am rămas nemișcat. Tăcerea dintre noi nu mai era una de război — era una de adevăr.
— Sorina… eu am venit să te fac să suferi.
— Știu, a spus ea, și o lacrimă i-a curs pe obraz. Dar te rog, înainte să mă lovești… ascultă-mă.
A ridicat privirea către mine, iar în ochii ei nu era nici urmă de aroganță sau vinovăție prefăcută. Era doar oboseală. Și durere.
— Ce-am făcut în trecut… a fost cea mai mare greșeală din viața mea, Adrian. Când a plecat omul acela după un an, am realizat cât de proastă am fost. Dar era prea târziu. Îți pierdusem respectul, iubirea, prezența… tot.
Am simțit cum mă înmoaie vorbele ei, dar mi-am încordat degetele pe masă, încercând să rămân stăpân pe mine.
— Atunci de ce n-ai încercat?
— Crezi că nu am vrut? Îți scriam mesaje și le ștergeam. Te blocaseși peste tot. Eram convinsă că mă urăști. Când am aflat că ai firmă, casă, o viață nouă… am zis că ești fericit. Și n-am vrut să stric.
Mihai s-a mișcat puțin. Sorina i-a mângâiat fruntea. Iar în mișcarea aia… am văzut-o pe fata de care mă îndrăgostisem în primul an de facultate.
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Și acum… ce vrei? am întrebat.
— Vreau să fii tatăl lor. Nu vreau bani, nu vreau explicații, nu vreau nimic. Vreau doar să fii acolo unde ai dreptul să fii.
Mi-a întins copilul.
Am rămas blocat.
— Hai, Adrian… e fiul tău.
Am luat în brațe bebelușul și, în clipa aia, ceva din mine s-a rupt și s-a lipit la loc în același timp. Ca o rană veche care se deschide ca să se vindece.
Mihai a deschis ochii. Erau ai mei. Exact ai mei.
M-am uitat la Sorina.
— Răzbunarea mea era să te las singură cu regretele.
— Știu, a spus ea încet. Dar oricum am trăit cu ele în fiecare zi.
Am închis ochii, simțind cum îmi curg lacrimi fierbinți. Prima dată după ani.
— Sorina… eu nu mai sunt omul de atunci.
— Nici eu, Adrian.
Pentru prima dată în mult timp, am simțit că stau în fața unei alegeri reale.
Nu între ură și iubire.
Ci între trecut și viitor.
Am inspirat adânc.
— Sorina… vreau să-mi cunosc băieții. Să mă întorc în viața lor. Adevărat.
Ea a dus mâna la gură, ca să-și oprească un suspin.
— Atât vreau și eu, a șoptit.
Am privit copilul adormit în brațele mele. Apoi pe Nelu, alergând prin mintea mea cu ghiozdanul lui zgâlțâind.
Și pentru prima dată după cinci ani… am simțit că nu mă mai întorc pentru răzbunare. Ci pentru familie.
Pentru ce conta cu adevărat.
Pentru ce n-am știut să prețuiesc, dar aveam încă șansa să repar.
Am ridicat privirea spre Sorina și, cu o sinceritate pe care nu o mai folosisem demult, am spus:
— Hai să nu mai pierdem timpul. E prea scump.
Sorina a zâmbit prin lacrimi.
Eu am strâns copilul la piept.
Și în seara aceea, într-un colț liniștit dintr-un restaurant obișnuit, o familie pe care o credeam pierdută s-a adunat la loc.
Nu perfectă.
Dar reală.
Și, pentru prima dată, posibilă.