Marina a rămas blocată, cu ochii mari cât cepele, uitându-se când la mine, când la mâna lui Ilie sprijinită relaxat pe scaunul meu. Pentru prima oară în toată seara, s-a văzut clar că și-a pierdut controlul. Iar reacția ei mi-a dat un curaj pe care nici nu știam că-l am.
Ilie s-a aplecat discret spre mine.
— Acum respiră. Restul îl fac eu.
Vorbea calm, cu o siguranță care te făcea să crezi că orice furtună poate fi liniștită doar printr-un gest. Și, culmea, nu părea deloc genul care caută conflicte. Dar cuvintele lui erau ascuțite și precise, ca și cum ar fi știut exact ce face.
— Vin eu cu voi? — a întrebat Marina, forțând un zâmbet care-i tremura la colțul buzelor.
— Nu, mulțumim, — a spus Ilie înainte să pot deschide gura. — Aș vrea să petrec puțin timp cu Ana. Avem… planuri.
„Planuri.” Atât i-a trebuit. Marina aproape că a scăpat paharul. A tras aerul pe nas, a ridicat bărbia și a plecat cu pași mărunți, dar repezi, de parcă fugea de o viespe.
Ilie a privit după ea și apoi s-a întors spre mine.
— Sora ta are talent să-și pună oamenii la punct, dar nu pe mine. Dacă te-a făcut să suferi toată seara, măcar să simtă și ea un pic de disconfort.
— De ce m-ai ajutat? — am întrebat, sincer derutată.
— Pentru că ai stat prea mult timp cu capul plecat. Și nu pari genul care merită asta.
Cuvintele lui m-au lovit direct în piept. Aveau o simplitate care te făcea să vrei să-i crezi. Și, pentru prima dată în acea seară, am simțit că nu mai sunt singură.
A ridicat mâna spre chelner.
— Două pahare cu ceva bun. Pe mine, nu pe ea, — a spus, făcând o aluzie directă la Marina.
Chelnerul a râs. Eu, la fel.
Pe masă a fost adus un vin roșu aromat, iar Ilie a ciocnit paharul de al meu.
— În cinstea faptului că nu ești ceea ce cred ei.
A fost un moment care m-a încălzit până-n vârful degetelor. Apoi, cu toată sala în șoaptă, Ilie s-a ridicat în picioare și și-a întins mâna spre mine.
— Hai să dansăm. Să vadă toți.
Îmi venea să spun nu, să rămân în zona mea de confort, dar ceva din mine a cedat. Poate m-am săturat să trăiesc după regulile altora. Poate era timpul să-mi iau locul pe care-l meritam.
L-am urmat pe ringul de dans.
Muzica era lentă, luminile calde, iar Ilie dansa cu o naturalețe de parcă făcea asta în fiecare zi. Mâna lui pe mijlocul meu era fermă, dar calmă, și pentru prima oară simțeam că cineva mă protejează, nu mă judecă.
Când ne-am învârtit ușor spre masa principală, am văzut-o pe Marina. Fața îi era roșie, maxilarul încleștat. Mirele, încurcat, îi șoptea ceva la ureche, dar ea nici nu-l asculta.
Ilie s-a aplecat iar spre mine.
— Te-a făcut de râs mult prea mult. Acum e rândul ei să înțeleagă că nu are dreptul.
— Și dacă exagerezi? — am șoptit.
— Dacă e pentru tine, merită, — a răspuns simplu.
Simplitatea asta… dezarmantă.
Când melodia s-a terminat, Ilie mi-a luat mâna și m-a condus spre masa de onoare. Oamenii se dădeau la o parte, ca și cum nimeni nu voia să ne stea în cale.
Marina ne-a văzut apropiindu-ne și s-a ridicat.
— Ana, vino un pic, te rog, — a spus printre dinți, încercând să-și păstreze falsa eleganță.
— Nu, Marina, — i-am răspuns eu, calmă, cu o voce pe care nu credeam c-o am. — Nu mai vin. Și nu mai accept bătaia ta de joc.
Toată lumea amuțise.
Ilie mi-a strâns ușor mâna, încurajându-mă.
— Dacă ai o problemă cu mine, — a intervenit el, foarte politicos, — mă tem că trebuie să te obișnuiești. Intenționez să o mai invit pe Ana la dans. Poate și la cină. Poate chiar la munte, dacă acceptă.
Câteva doamne au început să șușotească, bărbații au ridicat sprâncenele, iar Marina… Marina părea gata să leșine.
Am respirat adânc. Pentru prima oară după ani întregi, nu mă mai simțeam inferioră ei. Nu mă mai simțeam umilită. Mă simțeam văzută.
Și atunci am spus:
— Marina, de azi înainte, nu mai ai dreptul să vorbești despre mine în felul ăla. Nu mai sunt copilul pe care îl pui la colț. Sunt femeie, și sunt bine așa cum sunt.
Mirele, încurjat, a dat din cap.
— Chiar e bine, Marina. Las-o în pace.
Marina a clipit de câteva ori, ca și cum nu putea accepta realitatea. A vrut să răspundă, dar apoi, văzând cum toți priveau, s-a lăsat încet în scaun și a tăcut.
Pentru prima oară în viața mea, am simțit că am câștigat.
Ilie m-a condus înapoi spre ringul de dans, iar în timp ce muzica pornea din nou, mi-a șoptit:
— Să știi că eu nu mi-am jucat rolul. Chiar îmi place de tine.
M-am uitat în ochii lui, surprinsă.
— Te invit la o cafea mâine? — a întrebat.
Am zâmbit. Sincer, fără teamă, fără rușine.
— Da. Mi-ar plăcea.
Și atunci am înțeles ceva important: uneori nu ai nevoie să lupți singură. Uneori îți trebuie doar cineva care să-ți arate că meriți mai mult.
Iar în seara aceea, la nunta care trebuia să mă umilească, am câștigat nu doar curajul meu… ci și începutul unei povești la care nu mai speram.