Documentul acela, pus la mijlocul plicului ca un avertisment, era o procură veche prin care Mihai, într-un moment de slăbiciune, le dăduse drept de semnătură lui Andrei și Clarei, doar pe motiv că „sunt tineri și se pricep la acte”. O făcuse cu luni înainte să-i fie rău, când încă spera că tratamentul îl va pune pe picioare. Însă dedesubt era altă hârtie: una recentă, semnată și ștampilată, prin care revoca tot. Iar dedesubt, încă un act: testamentul.
Și acolo scria clar, negru pe alb, că eu rămân singura proprietară a casei și a economiilor, iar Andrei urma să-și primească partea doar după moartea mea. Mihai își ceruse iertare în scrisoare că nu avusese puterea să discute cu el direct. Știa că băiatul nostru se schimbase de când intrase Clara în viața lui.
Am închis ochii și am lăsat scrisoarea pe masă. O durere apăsată, dar și o liniște ciudată m-au cuprins în același timp. Mihai nu mă lăsase singură. Avusese grijă de mine până în ultima clipă.
A doua zi dimineață, Andrei și Clara au apărut la ușă fără să mă anunțe. Clara avea același zâmbet fals, iar Andrei își freca palmele ca și cum venise să negocieze ceva.
— Mamă, am venit să discutăm despre casă — a început el.
— Mai ales despre cheltuieli — a completat Clara, intrând deja în hol ca la ea acasă.
M-am ridicat, mi-am îndreptat spatele și i-am privit pe amândoi. Pentru prima oară după multe luni, nu m-am simțit mică în fața lor.
— Și eu vreau să discutăm — am spus calm. — Dar pentru asta trebuie să vedeți ceva.
Le-am întins plicul. Clara l-a desfăcut cu mișcări repezite, convinsă probabil că va găsi ceva ce să o ajute. Pe măsură ce citea, obrajii i se înroșeau. Andrei se uita ba la hârtie, ba la mine, fără să scoată un sunet.
— A revocat procura? — a bâiguit el.
— Și testamentul…? — a adăugat Clara, aproape șoptind.
— Da — am răspuns. — Tot ce încercați să presupuneți că vă aparține nu vă aparține. Mihai a aranjat tot.
Clara a trântit hârtiile pe masă.
— Asta e absurd! Noi trebuia să…
— Să ce? — am întrebat eu, ridicând sprânceana. — Să rămâneți cu casa mea cât timp eu încă sunt în viață?
Andrei și-a dus mâna la frunte. Nu era un om rău, dar era slab, influențabil. Clara dominase totul în ultimii ani.
— Mamă… nu știam că… nu știam…
— Ba știai destul — am spus, privindu-l în ochi. — Și chiar dacă nu știai tot, ai râs când Clara m-a amenințat în cimitir.
El a lăsat privirea în jos. Clara s-a pregătit să riposteze, dar nu i-am dat ocazia.
— Vă rog să plecați. Nu astăzi. Nu acum. Imediat.
Tonul meu a fost atât de ferm, încât chiar și Clara, obișnuită să aibă ultimul cuvânt, a rămas blocată. Au plecat fără să trântească ușa. Semn că lovitura îi lovise mai tare decât orice replică.
După ce am rămas din nou singură, am simțit pentru prima oară în multe luni că pot respira. Am făcut un ceai, am deschis geamul și am lăsat aerul cald de primăvară să intre în bucătărie. Mirosea a tei și a pâine proaspătă de la brutăria de la colț.
În zilele următoare, Andrei m-a sunat de câteva ori. La început, timid. Apoi sincer. Își dăduse seama că greșise. I-a trebuit timp să vadă cât îl condusese Clara din nas. Eu nu i-am închis telefonul. Mi-e fiu. Iar un copil, oricât ar rătăci, tot la mama lui se întoarce.
Dar Clara… Clara a dispărut din peisaj. Și, sincer, a fost mai bine.
Am început să pun ordine în acte, în casă, în gânduri. Mihai îmi lăsase nu doar o casă și niște economii, ci și o lecție: că demnitatea trebuie păstrată până la capăt. Și că, oricât de tare ai iubi pe cineva, nu trebuie să lași pe nimeni să calce peste tine.
Astăzi, când stau în fotoliul din sufragerie și privesc spre grădina pe care Mihai o aranja în fiecare primăvară, simt că nu sunt singură. Casa asta nu e doar un loc. E dovada că cine depune suflet în viață, lasă lumină în urma lui.
Iar eu, cu plicul acela bine ascuns în sertar, știu că mi-am recăpătat ceva ce pierdusem de ani buni: puterea mea.
Și nimeni nu mi-o va mai lua vreodată.