Maria dădu din cap și ieși în curte, unde aerul rece al dimineții îi tăie respirația. Nu știa dacă era acceptată cu adevărat sau dacă doar îi câștigase o zi în plus. Dar pentru ea, o zi în plus însemna șansa de a nu adormi flămândă. Și poate, cine știe, o șansă de a rămâne undeva unde nu era tratată ca o povară.
Ion o urmărea din prag. Era ceva la fata asta… ceva ce îi amintea că oamenii răniți nu vin întotdeauna să ceară, ci să muncească. Își trecu mâna peste față, obosit, și se întoarse în casă. De ani buni nu mai simțise că un lucru cât de mic ar putea să schimbe ceva în viața lui. Dar mirosul acela de mâncare caldă îl atinsese direct în inimă.
În noaptea aceea, Maria dormi într-un coteț vechi transformat de ea într-un culcuș. Nu voia să ceară pat sau cameră. Știa că Ion era un om lovit de viață și că încrederea lui nu se câștiga ușor. Își înveli umerii cu haina subțire și adormi cu gândul că la ora șase trebuia să fie în picioare.
Când se lumină de ziuă, era deja în bucătărie. Aprinse focul, spălă vasele rămase, se apucă să frământe aluatul. Degetele îi dureau, dar nu se oprea. În mintea ei, dacă voia să rămână acolo, trebuia să demonstreze că merită.
Ion intră în bucătărie fără să spună nimic. O observă o vreme, apoi spuse:
—Ai venit devreme.
—Nu-mi permit altfel, domnule.
Răspunsul ei scurt îl făcu să-și îndrepte spatele. În altă vreme, în altă viață, soția lui îi răspundea la fel. Scut, nu justificare.
Pe la prânz, Ion o urmărea cum se mișca prin curte, cum strângea haine, cum arunca resturile, cum curăța uneltele vechi. Nu îi spusese nimeni să facă asta. Fata muncea singură, ca și cum întreaga gospodărie depindea doar de ea.
În acea după-amiază, Ion deschise poarta larg. De ani de zile o ținuse închisă, de parcă voia să țină lumea afară și amintirile înauntru.
Maria îl privi.
—Vreți să plec?
—Nu. Vreau să intre aer proaspăt.
Ea zâmbi pentru prima oară. Un zâmbet timid, care îi lumină chipul rotund și obosit.
Zilele treceau, iar gospodăria începea să prindă viață. Nu mult, nu spectaculos, dar suficient cât să-i amintească lui Ion că omul nu moare când rămâne singur, ci când încetează să mai spere.
Într-o dimineață, o găsi pe Maria udând grădina. Se sprijinea într-o găleată, gâfâind ușor, dar continua.
—De ce tragi așa de tine? —întrebă el.
—Fiindcă… dacă muncesc, simt că mai valorez ceva.
Ion simți un nod în gât. Așa se simțise și el după ce își pierduse soția: ca și cum nu mai valora nimic. Dar nu spusese nimănui.
—Maria —rosti el, pentru prima oară fără să-i spună „domnișoară” sau „fată”—, aici nu te judecă nimeni pentru cum arăți.
Ea clipi, surprinsă.
—Poate că n-am mai avut pe cineva prin preajmă… dar nu-s orb. Muncești mai mult decât mulți bărbați care mi-au trecut pragul. Și nu m-ai mințit nici măcar o dată.
Maria își coborî privirea. Ochii i se umeziră.
—Vă mulțumesc, domnule Ion.
—Ion. Spune-mi Ion.
În acel moment, în gospodăria aceea uitată de lume, două suflete rănite se întâlniseră. Nu ca stăpân și angajată, nu ca milă și nevoie, ci ca doi oameni care purtau greutăți diferite, dar la fel de apăsătoare.
În săptămânile care au urmat, animalele începură să își revină, curtea se curăță, bucătăria deveni iarăși un loc cald. Ion râdea mai des. Maria vorbea mai mult. Și vecinii, care treceau pe drum, începeau să întoarcă capul mirați: gospodăria „uriașului” prindea din nou viață.
Într-o seară, pe când soarele se ascundea după dealuri, Ion îi spuse:
—Maria… dacă într-o zi vrei să pleci, n-am să te opresc. Dar dacă vrei să rămâi, aici e loc pentru tine. Nu de mila mea, ci pentru că meriți.
Maria îl privi cu ochii mari, tremurând.
—Ion… eu n-am avut niciodată un loc unde să simt că aparțin.
—Atunci rămâi. Și facem locul ăsta să fie al amândurora.
Cu acele cuvinte, viața gospodarului singuratic nu doar că se schimbă, ci se reașeză pe un drum nou — un drum în care durerea trecutului nu dispărea, dar nu-l mai ținea captiv. Iar Maria, fata care venise flămândă și rușinată, găsi într-un colț de lume nu un adăpost… ci un început.
Un început pe care îl merita. Un început la care nu îndrăznise să viseze.
Și pentru prima dată după mulți ani, ferma lui Ion Ciobanu răsuna din nou de miros de pâine, de râsete și de speranță — ca și cum soarele se hotărâse, în sfârșit, să răsară și pentru ei.