În clipa aceea, un val de șoapte a străbătut sala ca o furtună venită pe nepregătite. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile pe marginea pupitrului, încercând să-mi domolesc bătăile inimii. Nu voiam răzbunare. Voiam doar adevărul. Voiam, pentru prima dată în viață, să fiu văzută așa cum sunt.
Am inspirat adânc și am coborât de pe scenă, în timp ce prezentatorul încerca să regăsească firul ceremoniei. Lumea încă se uita când la mine, când la părinții mei, ca și cum așteptau încă un act dintr-o piesă de teatru care îi lăsase cu respirația tăiată.
Când am ajuns în lateralul sălii, m-am oprit. Nu pentru că voiam să mă întorc, ci pentru că în spatele meu am auzit pași grăbiți. Era Maia.
— Ana! — a șoptit printre dinți. — Cum ai putut să faci asta? Ai distrus totul!
M-am întors spre ea. Avea ochii umezi, dar nu de durere. De furie. O furie crescută ani la rând.
— Maia, nu ți-am făcut nimic. Ție ți s-a dat tot. Ție ți s-a cerut niciodată nimic. Ți-au netezit drumul și tot n-ai fost mulțumită.
Ea a încremenit. Apoi, pentru prima dată, am văzut pe chipul ei o umbră de ezitare.
— Eu… doar voiam să fie mândri de mine, a murmurat.
— Și de ce crezi că mândria se cumpără cu minciuni? am întrebat blând.
Pentru o clipă, a părut un copil pierdut. Dar apoi s-a retras câțiva pași și a fugit spre ai noștri, care încă stăteau în picioare, paralizați.
Am ieșit afară, în aerul greu, dar totuși mai respirabil decât atmosfera din sală. Curtea era plină de absolvenți care făceau poze, râdeau, se îmbrățișau. Eu am pornit spre o bancă umbrită, sub un tei bătrân. Mi-am scos toca și am rămas cu privirea în pământ.
Nu trecuseră nici două minute că a venit după mine unul dintre profesorii mei preferați, domnul Petrescu, omul care mă sprijinise în toți anii ăștia.
— Ana… ce ai făcut acolo a fost curaj pur — a spus, așezându-se lângă mine.
— Nu m-am simțit curajoasă, am admis. Mai degrabă… obosită.
— Știi cum e în sat la noi? — a continuat el, zâmbind cu înțelepciunea cuiva care trăise mult. — Oamenii suportă nedreptatea până într-o zi. Într-o zi când se umple paharul. Atunci se ridică și spun: „Ajunge!”. Tu asta ai făcut.
Am lăsat capul pe spate și am privit ramurile teiului legănându-se.
— Vă gândiți că o să mă urască?
El a râs scurt.
— Poate o vreme. Dar uneori oamenii trebuie să treacă prin rușine ca să se trezească. E lecția lor, nu a ta.
Am tăcut o vreme, până când a sunat telefonul. Era mama. N-am răspuns. A mai sunat o dată. A treia oară. A cincea.
În final, am închis telefonul complet. Pentru prima dată în viață, liniștea aceea adâncă nu m-a speriat.
Când m-am întors în sală, ceremonia se terminase. Lumea ieșea grăbită, cu discuții aprinse. Ai mei nu mai erau nicăieri. Nici Maia. Poate era mai bine așa.
Pe scenă, diplomele rămase neîmpărțite stăteau aliniate frumos. O profesoară mi l-a întins pe al meu cu un zâmbet cald.
— Ana, să știi că foarte mulți te admiră astăzi. Nu pentru că ești prima din promoție. Ci pentru că ai avut coloana vertebrală pe care mulți adulți n-o au.
Am luat diploma, iar hârtia aceea subțire părea mai grea decât aurul. Era dovada unui drum făcut pe picioarele mele, nu pe spatele altora.
Când am ieșit din clădire, soarele apunea peste oraș, îmbrăcând totul într-o lumină portocalie, blândă. În lumina aceea, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: libertate.
Am închis ochii, am inspirat adânc și mi-am spus în gând:
„De azi înainte, trăiesc pentru mine.”
A fost începutul cel mai liniștit și, în același timp, cel mai puternic al vieții mele.