Fără să mai piardă o secundă, Sebastian s-a apropiat de reprezentanții băncii și le-a smuls, aproape instinctiv, dosarul din mână. Ploaia îi curgea pe față, dar nu știai dacă apa era de la cer sau de la furia care i se strângea în ochi.
„Cât e datoria? Exact. Fără abureli.”
Bărbatul a clipit surprins.
„Domnule… nu cred că—”
„CÂT?”, a tăiat Sebastian, cu o voce care îți tăia respirația.
„O sută șaizeci și două de mii de lei”, a murmurat cel de la bancă.
Sebastian a râs scurt, amar. Pentru el, suma aceea era cât o cină mai scumpă în București. Dar pentru părinții lui, era condamnare.
„Plătesc acum”, a zis el. „Vreau chitanță, vreau contractele înapoi și vreau să vă cărați.”
Cei doi au făcut ochii mari, iar unul dintre ei a îndrăznit să spună:
„E procedură… nu putem—”
Sebastian s-a întors către el cu o privire care ar fi putut opri o furtună.
„Ai două minute să suni la superiorul tău. Două. Dacă nu, mâine dimineață o să vin cu presa, cu avocatul meu și cu toate actele din 2010 încoace. Vrei asta?”
Omul a clătinat capul, tremurând. A scos telefonul.
Maria și Gheorghe priveau totul neputincioși. Parcă nu înțelegeau nimic.
„Sebastian…” a șoptit mama, „nu trebuia să vii. E vina noastră că am fost proști.”
El s-a întors spre ea.
„Nu e vina voastră. E vina mea că am crezut că banii pot ține loc de familie.”
Nu apucaseră să răspundă, că omul de la bancă se întorsese deja.
„Procedura poate fi anulată… dacă plătiți azi”, a murmurat.
„Atunci mișcă-te.”
În mai puțin de jumătate de oră, banii erau trimiși, actele erau anulate, iar mașina băncii dispăruse pe uliță.
Sebastian a rămas în ploaie, cu părinții, privind casa care se prăbușea încet.
„Unde e Andrei?”, a întrebat el, cu o liniște care ascundea un vulcan.
Tatăl a înghițit în sec.
„Fiule… ne-a zis că lucrările întârzie. Apoi că materialele s-au scumpit. Apoi că trebuie să ia un împrumut pe casă ca să termine finisajele. L-am crezut. E sânge din sângele nostru.”
Sebastian a simțit cum i se strânge pieptul.
„Și cu cei 500.000 de dolari?”
Maria s-a prăbușit în genunchi, în noroi.
„A dispărut, Sebi… A dispărut cu tot.”
O liniște tăioasă s-a așternut peste sat. Ploua încă, dar nimeni nu mai simțea frigul.
Sebastian și-a scos sacoul scump, l-a pus peste umerii mamei, apoi s-a aplecat și a ridicat-o ușor. N-a spus nimic.
Nu mai era timp pentru vină. Pentru regrete. Pentru explicații.
Era timp pentru acțiune.
A împins ușa veche a casei. Scârțâitul acela lung i-a intrat în suflet. În interior, mirosea a mucegai, a lemn putrezit, a ani pierduți.
„Nu mai stați aici niciun minut”, a spus el hotărât.
„Dar unde să mergem, Sebi?”, a întrebat tatăl lui, cu o voce mică, atât de străină de bărbatul puternic din amintirile lui.
„La hotelul din Alba Iulia, la cel bun. Îmi sun oamenii, vă cazați acolo. Iar mâine dimineață…”
S-a oprit. A privit încă o dată casa. Apoi cerul.
„Mâine dimineață dărâmăm tot și reconstruim.”
Mama l-a privit uimită.
„Tu… tu personal?”
„Eu personal. Și o echipă serioasă, pe care o plătesc pe loc, nu din promisiuni.”
Când au ajuns la mașină, Sebastian s-a întors spre părinți și a spus, cu o voce tremurată:
„Vă promit un lucru. Ultima dată v-am trimis bani. De data asta vă trimit pe mine.”
Acel moment i-a frânt pe amândoi. Tatăl l-a îmbrățișat strâns, iar Maria s-a prins de brațul lui ca o mamă care își regăsește copilul după ani.
În zilele următoare, satul întreg avea să vadă ceva ce nu mai văzuse niciodată: un milionar în cizme de cauciuc, cărând scânduri, cumpărând materiale, stând cot la cot cu muncitorii și refuzând să plece până nu era totul perfect.
Dar în ploaia aceea rece, în fața casei dărâmate, Sebastian știa deja:
Nu banii îl făceau mare.
Ci faptul că, în sfârșit, era acasă.