Tata n-a pus nicio întrebare. Așa era el — calm, calculat, un om care știa să citească situațiile din tonul vocii mele.
— Ajung în douăzeci de minute, mi-a spus doar.
Am închis telefonul și m-am uitat în jur. Apartamentul pentru miri, pe care îl văzusem ca pe un început de basm, mi se părea acum o scenă ieftină dintr-o piesă proastă. Florile din vaze nu mai păreau romantice, ci artificiale. Lumânările parfumate mă sufocau. Totul era fals.
M-am așezat pe marginea patului și am inspirat adânc. Simțeam cum furia îmi pulsează în tâmple, dar sub ea era altceva — o hotărâre rece, aproape matematică. Nu aveam de gând să plâng. Nu aveam de gând să fug. Nu aveam de gând să-mi târăsc coada între picioare, așa cum probabil își imaginau ei că voi face.
Minut după minut, m-am schimbat. Am renunțat la rochia de mireasă, am agățat-o pe un umeraș și am luat o rochie simplă, bej. Mi-am prins părul, mi-am spălat fața, mi-am tras aer în piept.
Când tata a bătut la ușă, eram deja alt om.
— Hai, mi-a spus scurt, cu privirea aceea în care nu exista panică, doar plan.
L-am urmat în liniște spre holul principal al hotelului. Marius nu era acolo. Nici Viorica. Probabil sărbătoreau deja victoria, convinși că m-au păcălit. Că m-au prins pe viață.
Numai că viața avea alte planuri.
Tata a scos câteva documente din servietă și mi le-a întins.
— Aici e tot. Actele care demonstrează că apartamentul a fost cumpărat cu fonduri din firma familiei. Orice judecător vede asta și se termină povestea.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Fata mea, tu nu ai de ce să mulțumești. Ei trebuie să dea socoteală, nu tu.
Am simțit cum ceva se rupe în mine — ultimul strop de idealism.
Am mers împreună spre sala unde rămăseseră ultimii invitați. Râsete, pahare, muzică în surdină. Și acolo, lângă masa mare, stătea Marius, cu un pahar de șampanie în mână. Când m-a văzut, s-a luminat la față, prefăcându-se.
— Iubita mea, unde ai fost? Te-am căutat…
— Lasă teatrul, Marius, am spus încet, dar suficient de tare cât să audă cei din jur.
Zâmbetul i s-a blocat.
— Despre ce vorbești?
Tata a pus mâna pe umărul meu, apoi a privit direct spre el.
— Cred că e timpul să închidă muzica, nu crezi?
În câteva secunde, sala s-a liniștit. Marius își umezea buzele. Viorica, care apăruse lângă el, își strângea geanta la piept.
Eu am scos telefonul.
Am apăsat play.
Vocea lor a răsunat în boxele mici ale telefonului, dar în liniștea aceea, fiecare cuvânt era ca o bucată de fier înroșit. „Peștele e deja pe butuc.” „Fata unui amărât.” „O scoatem în stradă.”
Invitații se uitau șocați. O mătușă și-a făcut cruce. Cineva a scăpat un pahar.
Marius a încremenit. Viorica s-a albit la față.
— Poți să explici? am întrebat.
Dar n-a scos un cuvânt.
Tata le-a întins hârtiile.
— Ați încercat să puneți mâna pe ce nu vă aparține. Ați vrut să jucați murdar. Acum jucați după regulile legii.
Viorica a înghițit în sec. Marius a încercat să deschidă gura, dar nu-i mai ieșea nimic.
Eu m-am uitat la ei cu o liniște pe care nu știam că o pot avea.
— N-o să mă mai vedeți vreodată, am spus. Dar o să vă vedeți cu avocații mei. Curând.
Am făcut câțiva pași spre ieșire, iar lumea s-a dat la o parte, de parcă eram singura persoană luminoasă din încăpere. Tata mi-a pus haina lui peste umeri și am ieșit în aerul rece al nopții.
Am inspirat adânc.
Eram liberă.
Nu o mireasă părăsită. Nu o victimă.
Ci o femeie care a înțeles într-o singură noapte cât valorează demnitatea ei — și cât poate pierde oricine încearcă s-o calce în picioare.
În fața hotelului, tata m-a întrebat:
— Unde vrei să mergem?
Am zâmbit.
— Acasă, tată. Mâine începe altă viață.
Și pentru prima dată în seara aceea, am simțit pace. Fierbinte, clară, meritată.
O noapte de nuntă cum n-am crezut că va fi vreodată — dar poate exact cea de care aveam nevoie ca să mă trezesc la realitate. Fiindcă uneori finalurile dureroase sunt, de fapt, începuturile noastre cele mai bune.