Chiar în clipa în care pantofii i-au atins pietrișul fin de pe alee, a simțit cum toți ochii se întorc spre ea. Nu erau mulți oameni în curte, dar suficienți cât să-i aprindă obrajii de rușine. Doi servitori șușoteau între ei, iar un bărbat în costum negru, probabil șeful personalului, o măsura atent din cap până-n picioare.
Dar Sorina ținea bărbia sus. Deși îi tremurau genunchii, a decis că, dacă tot trebuia să fie acolo, măcar să nu pară doborâtă.
Bărbatul în costum s-a apropiat.
– Dumneavoastră sunteți… domnișoara Sorina? întrebă el, ridicând o sprânceană.
– Da, răspunse ea încet.
Privirea lui a lunecat pentru o secundă spre rochia prea mare, apoi spre valiza prăfuită. N-a zis nimic, dar Sorina a simțit judecata în aer ca o lamă subțire.
– Veniți. Domnul Mănescu vă așteaptă.
Inima ei a sărit o bătaie.
A urmat bărbatul printr-un hol imens, cu podele lustruite și tablouri vechi atârnate pe pereți. Fiecare pas îi părea prea zgomotos, ca și cum toată lumea ar fi putut auzi frica ei. În fața unei uși duble, bărbatul s-a oprit și a bătut încet.
– Poftiți, se auzi o voce adâncă, caldă.
Ușile s-au deschis.
Sorina își imaginase un bătrân sever, cu privire rece și atitudine de stăpân peste moșii. Dar bărbatul din fața ei era cu totul altceva. Înalt, cu ochi căprui și o expresie calmă, avea o prezență care umplea tot spațiul. Era îmbrăcat simplu, într-o cămașă albă și pantaloni eleganți, fără nicio ostentație.
Andrei Mănescu.
Se ridică în picioare.
– Bun venit, Sorina, spuse el, iar vocea lui avea o blândețe neașteptată. Am fost informat că a intervenit o schimbare în program.
Sorina simți cum stomacul i se strânge. Știa că trebuie să spună ceva, dar cuvintele parcă i se blocau în gât.
– Îmi cer scuze pentru… pentru orice neplăcere, reuși ea să rostească, simțindu-se mică, aproape ridicolă.
Bărbatul o privi cu atenție. Nu cu dispreț, nu cu surpriză. Cu curiozitate, poate chiar empatie.
– Nu există nicio neplăcere, Sorina. Te rog, ia loc.
Ea se așeză pe marginea scaunului, cu mâinile strânse la piept.
Andrei continuă:
– Mi s-a spus că ai fost pregătită în grabă pentru această întâlnire. Așa este?
Sorina ezită o clipă, apoi zise adevărul:
– Nu am fost pregătită… deloc.
Andrei își împinse ușor scaunul înapoi, surprins.
– Deloc?
– Deloc, repetă ea, într-o șoaptă.
Timp de câteva secunde nu spuse nimic. Apoi, spre uimirea ei, râse scurt. Nu în bătaie de joc, nu cu superioritate. Râs cald, sincer.
– Îți apreciez onestitatea.
Sorina ridică privirea. Era prima oară când cineva, în afară de cărțile ei, îi aprecia ceva.
Andrei se aplecă ușor în față.
– Sorina… majoritatea fetelor care au venit să mă întâlnească s-au ascuns după măști. După vorbe învățate la cursuri, priviri studiate, zâmbete false. Tu ești… reală.
Cuvântul acesta – reală – o lovi direct în inimă.
Pentru prima dată, nu simțea nevoia să se micșoreze, să se ascundă, să dispară.
Își drese vocea.
– N-am vrut să vin aici ca o povară, spuse ea. Doar… doar încerc să fac ce pot.
Andrei o analiză câteva secunde, apoi spuse:
– Vrei să-mi povestești ceva despre tine?
Întrebarea o surprinse mai mult decât orice.
Nimeni, niciodată, nu-i ceruse asta sincer.
Cu respirația tremurând, începu să vorbească. Despre bibliotecă, despre cărți, despre serile în care doar poveștile o țineau întreagă. Despre cum învățase să trăiască fără să fie văzută. Despre cum se obișnuise să creadă că nu merită nimic.
Pe măsură ce vorbea, Andrei asculta cu o atenție care o făcea să simtă că fiecare cuvânt contează.
Când a terminat, el spuse:
– Sorina… nu știu ce ți-au spus alții despre tine. Dar eu îți spun ceva acum: tu ești o femeie puternică. Ai trecut prin multe și totuși ești aici, în fața mea, curajoasă și sinceră. Asta valorează mai mult decât toate bijuteriile din lume.
Ochii ei s-au umplut, dar lacrimile rămâneau acolo, neștiute.
Atunci Andrei se ridică și îi întinse o mână.
– Vrei să vezi grădinile?
Sorina își puse mâna în palma lui. Era caldă, sigură.
Au coborât împreună treptele conacului, iar vântul serii le-a răvășit ușor hainele.
Pentru prima dată, Sorina nu se simțea o povară, nu se simțea invizibilă.
Se simțea… văzută.
Când au ajuns lângă fântâna cu mozaicuri colorate, Andrei s-a oprit.
– Sorina, să știi un lucru, spuse el, privindu-i direct în ochi. Nu contează cum ai ajuns aici. Contează ce faci de acum înainte.
Iar în clipa aceea, sub cerul limpede al Ardealului, Sorina a simțit cum tot destinul ei se rearanjează.
Nu pentru că era frumoasă.
Nu pentru că cineva o alesese din obligație.
Ci pentru că, pentru prima dată, ea însăși începea să creadă că merită fericirea.
Finalul nu era un basm.
Era începutul unei vieți adevărate.