Bărbatul s-a oprit la un pas de ea, cu ochii fixați în ai ei, de parcă ar fi căutat acolo ani pierduți. Ana simțea cum i se taie picioarele, cum frigul de afară pălește pe lângă fierbințeala care îi urca în obraji. Nu mai auzea nici ecoul țipetelor din casă, nici vântul care îi flutura haina. Doar respirația lui.
— Ana… sunt eu, Victor.
Numele i-a picat greu, ca un ciob direct în stomac. Victor. Băiatul cu care făcuse practică la liceu, cel care îi adusese prima floare, cel care plecase în București cu vise mari, iar ea rămăsese în urmă, prinsă într-o viață care nu semăna deloc cu ce își dorise.
— Nu… nu se poate, abia a șoptit ea.
Victor a zâmbit ușor, dar în ochii lui era o durere pe care Ana o recunoștea de parcă o trăise alături de el.
— Te-am căutat. Ani. Știu tot. Și am venit exact azi pentru că… azi ai ieșit pe ușă.
Ana a simțit cum o trec fiorii. Cum o parte din ea, cea pe care o ascunsese sub ani de tăcere, prinde din nou viață. Dar imediat, realitatea s-a întors ca un cuțit rece: apartamentul din spate, vocea lui Bogdan, amenințările lui, frica aia pe care o purtase o viață.
— Trebuie să pleci, îi spuse ea, privind spre scara blocului. Dacă iese Bogdan…
Victor a ridicat o mână și i-a atins brațul cu o delicatețe care a făcut-o să tresară.
— Nu mă tem de el. Și nici tu nu mai trebuie să te temi.
Ana a vrut să spună ceva, dar cuvintele nu-i mai ieșeau. Ceva din ea se rupea și se vindeca în același timp. Dar în sufletul ei era o bătălie: „Ce fac? Unde mă duc? Ce o să fie cu mine?”
Și atunci, ușa blocului s-a izbit puternic. Pași grăbiți pe scări. Un glas înfundat, dar recognoscibil.
Bogdan.
Ana a încremenit. Victor însă a făcut un pas în fața ei, ca un scut viu. Asta a speriat-o mai rău decât țipetele lui Bogdan.
— Nu, Victor, te rog! Nu vreau scandal!
Dar Victor a rămas nemișcat, cu privirea limpede, ca un om care știe exact de ce e acolo.
Bogdan a ieșit, roșu la față, cu mâinile încleștate.
— Cine naiba e ăsta?! a urlat, venind spre ei.
Ana simțea că tot cartierul se uită. Trecătorii încetineau pasul. O vecină scosese capul pe geam. Umilințele, fricile, anii pierduți… toate se învârteau în jurul ei ca un vârtej.
Dar pentru prima dată, Ana nu s-a mai ascuns.
— E cineva care mă respectă, Bogdane.
Cuvintele i-au ieșit singure, clare, tăioase, de parcă altcineva le-ar fi spus prin ea. Bogdan s-a oprit o secundă, surprins. Nici nu clipise bine și Ana simțea cum i se schimbă toată viața în fața ochilor.
Victor a făcut un pas în lateral, lăsând-o pe ea în față. Era rândul Anei să decidă.
— Să intri în casă. Fără mine, a zis ea.
Bogdan a început să râdă, dar râsul era gol. Un râs al unui om care simte că pierde controlul.
— Tu? Tu pleci?! Și unde te duci, măi, femeie?
Ana s-a uitat la Victor doar o clipă. Dar nu în el era răspunsul. Răspunsul era în ea însăși. În liniștea aia care îi crescuse în piept după ani de haos.
— Mă duc unde merit. Și nu e lângă tine.
Bogdan a vrut să mai spună ceva, dar vocea i-a murit. S-a întors și a trântit ușa blocului, pierzându-se în întuneric.
Ana a rămas în fața SUV-ului, în bătaia vântului, cu inima bătând năvalnic. Victor a inspirat adânc.
— Ana… nu vreau să te iau cu mine. Vreau doar să fii liberă. Dacă vrei și tu… mergem la o cafea. Dacă nu, mă urc în mașină și plec. Dar azi… azi ai de ales.
Ana a simțit cum îi tremură genunchii. Nici nu mai știa ce înseamnă libertatea. Dar știa că nu mai vrea să se întoarcă sus.
A privit cerul, apoi scara blocului. Apoi pe Victor.
— Hai să mergem la cafea, a spus ea încet.
Victor a zâmbit. Nu cu promisiuni, nu cu povești. Cu liniște.
Și într-o seară rece de februarie, într-un cartier din Pitești, Ana a făcut primul pas adevărat din ultimii douăzeci de ani.
Nu spre un bărbat.
Ci spre ea însăși.
Iar asta… a fost începutul unei vieți noi, în care n-a mai trăit „cu milă”, ci cu demnitate, curaj și liniște. O viață în care a înțeles că libertatea nu ți-o dă nimeni — ți-o iei singur.