…de fapt, Daniel se schimbase mai mult decât aș fi crezut vreodată. În timp ce părinții mei rămâneau cu gurile întredeschise, el a făcut câțiva pași înainte, calm și sigur pe el, cu o eleganță pe care nu o observasem până atunci. Purta un costum impecabil, croit pe măsura lui, iar mâinile care altădată miroseau a rumeguș erau acum fine, îngrijite. Dar privirea — privirea aceea caldă, blândă — era aceeași.
Eu nu aveam habar de ce erau părinții mei atât de bulversați. Abia când mama a dus mâna la piept, ca și cum ar fi simțit că îi fuge aerul, am înțeles că șocul lor era mai mare decât o simplă surpriză.
Doar că Daniel, în stilul lui simplu și calm, s-a apropiat de ei și a spus:
„Bună seara, domnule Colan. Doamnă Colan.”
Tata a clipit des, de parcă încerca să-și limpezească privirea.
— Tu… tu ești Daniel Haidu? a întrebat cu o voce subțire, străină.
— Da, a răspuns Daniel. Același. Doar că… cu alte responsabilități acum.
Eu încă nu înțelegeam nimic. Știam doar că scrisoarea primită cu luni în urmă îl afectase profund, dar atunci îmi spusese că nu e momentul să vorbim. Acum simțeam cum îmi bate inima mai tare, întrebându-mă ce ascunsese.
Apoi, din spate, a apărut un bărbat în costum închis, cu o mapă la subțioară.
— Domnule Haidu, am pregătit documentele de prezentare. Toți sunt înăuntru, vă așteaptă.
Mama s-a întors spre el, șocată:
— Domnule… ce?
Daniel a inspirat adânc, apoi s-a uitat la mine cu o căldură care mi-a topit genunchii.
— Emi… n-am știut cum să-ți spun. Scrisoarea era de la compania care mi-a rămas în urmă după moartea unchiului meu. Toată viața a avut o firmă mare, și pentru că nu a avut copii, eu eram singurul moștenitor. Firma produce mobilier premium și tocmai câștigase un contract cu un lanț de hoteluri. Aveau nevoie de mine să preiau conducerea… și n-am vrut să te sperii până nu eram sigur că pot face față.
Mi s-au umezit ochii pe loc. M-am simțit ca o copilă. Ani de zile îl văzusem luptându-se cu bani puțini, crezând că viața nu i-a oferit mare lucru. Iar el, între timp, purta în spate un secret uriaș, nu din mândrie, ci ca să nu pună presiune pe mine.
Părinții mei… nu mai scoteau o vorbă.
— Acum câteva luni, a continuat Daniel, am reorganizat tot. Firma merge excepțional. Și am venit aici pentru că am fost invitat ca sponsor principal al evenimentului de astăzi.
Eu credeam că o să cad.
Alți oameni din sală începuseră să murmure, iar câteva priviri se întoarseră spre noi. Tata își dregea glasul, dar vocea îi era moale, de parcă se rupea.
— Daniel… nu știam… dacă am fi știut…
— Dacă ați fi știut, a intervenit Daniel calm, v-ați fi purtat altfel. Dar eu nu am nevoie să fiu tratat bine doar pentru bani.
Cuvintele lui au căzut grele. Chiar și eu am simțit în stomac greutatea lor.
Mama a făcut un pas spre mine, încercând să-mi atingă brațul.
— Emilie, noi… poate am greșit…
Am dat un pas înapoi. Simțeam o liniște în mine pe care nu o mai simțisem niciodată. O liniște care venea nu din răzbunare, ci din faptul că, în sfârșit, nu mai aveam nimic de demonstrat.
Lângă mine, Daniel mi-a prins mâna. Nu triumfător. Nu superior. Doar protector.
— Am venit aici ca să închidem un capitol, nu ca să-l deschidem pe altul, a spus el.
În sală, prezentatorul a anunțat începutul ceremoniei. Toți au început să se așeze. Daniel și-a pus mâna pe spatele meu și ne-am îndreptat spre masă, trecând pe lângă părinții mei care rămăseseră încremeniți ca două statui.
În timp ce ne așezam, am privit la el. Bărbatul care construise cu mâinile lui tot ce aveam… acum construise și o viață nouă, nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru noi.
Și atunci am înțeles ceva:
Nu bogăția îl făcuse puternic. Inima lui îl făcuse.
Câteva ore mai târziu, în timp ce ieșeam din sală, tata a alergat după noi și m-a strigat. Dar, pentru prima dată în viață, nu am simțit nevoia să mă întorc.
Aveam familia mea, aveam bărbatul pe care îl iubeam… și, în sfârșit, aveam liniște.
Iar asta — nu banii, nu luxul — era cea mai mare avere pe care o putea avea cineva.