Rică a făcut un pas în față, dar genunchii îi tremurau ca la un om slăbit de boală. Sofia își dădu seama și îi prinse brațul cu naturalețea cu care doar un copil obișnuit cu greutățile o poate face.
Au pornit printre tarabe, printre oameni care duceau sacoșe pline, printre vânzători care strigau oferte de parcă ar fi vândut ultimele legume de pe pământ. Rică simțea cum fiecare pas îl apropie de un adevăr care putea să-i dărâme întreaga viață.
Când au ajuns lângă o dubiță veche, albă, cu geamuri aburite, Sofia se opri.
„Stați aici puțin”, îi spuse ea blând. „Bunica se sperie dacă deschid direct ușa înainte să o anunț.”
Fata bătu ușor în ușă.
„Buni, e un domn care vrea să te cunoască. Un client nou.”
Din interior se auzi un glas stins:
„Sofia… nu prea pot să… cine e?”
Fetița deschise ușa doar pe jumătate și intră. Rică rămase afară, simțind cum inima îi bate în urechi. Îi transpiraseră palmele. O parte din el voia să fugă. Cealaltă parte îl țintuia acolo, speriat de ce urma să afle, dar mai speriat de gândul că ar putea pierde adevărul.
Ușa se deschise ușor. Sofia îl făcu semn să se apropie.
Înăuntru, pe un scaun rabatabil, stătea o femeie în vârstă, slăbită, cu un șal pe umeri. Avea ochii obosiți, dar când l-a văzut pe Rică, ochii aceia s-au mărit brusc. S-a înăbușit, și-a dus mâna la gură și a început să tremure.
„Doamne… Rică…”
El rămase încremenit.
„Ne cunoaștem?”, reuși să întrebe, deși vocea îi suna străină.
Femeia închise ochii câteva clipe, ca și cum ar fi strâns curajul.
„Eu… sunt Mărioara Herța. Mătușa Murei.”
Lumea lui Rică s-a spart în bucăți mici, ascuțite.
Mătușa Murei murise acum mulți ani. Așa știa el. Așa îi spusese soția lui.
„Nu… nu se poate”, șopti el. „Mura mi-a zis că…”
Femeia ridică privirea, iar în ochii ei se citeau ani de tăcere.
„Mură nu ți-a spus tot, Rică. Nu ți-a spus… pentru că nu știa nici ea până în ultima lună a vieții. Sofia…”
Rică simți cum aerul îi îngheață în piept.
„Ce e cu Sofia?”, întrebă, cu vocea abia auzită.
„Sofia… e fiica surorii ei. Dar sora Murei… te rog să mă ierți, Rică… a murit când Sofia era bebeluș. Iar tatăl fetei… nici nu știm cine a fost. Ne-am trezit cu copilul în brațe.”
Sofia îi zâmbea cu inocență, fără să înțeleagă drama dintre adulți.
„Dar… de ce nu mi-a spus Mura? De ce nu mi-a spus nimeni?”, izbucni el.
Femeia își strânse șalul pe umeri.
„Pentru că Mura nu voia să te mai împovăreze. Știa cât ai muncit, cât ai tras, și-a zis că o să ne descurcăm noi. Și apoi… a venit accidentul. Și nu a mai apucat să-ți spună nimic.”
Rică se sprijini de ușa dubei. În el se ridica un amestec de furie, tristețe, dor și o vină uriașă.
„De ce i-a spus Sofia că mama ei a murit?”, întrebă el.
Fetița își coborî privirea.
„Așa mi-a zis buni… că mama mea adevărată a murit când eram mică. Și… asta e adevărul, nu?”
Mărioara izbucni în plâns.
„Sofia… mama ta nu era sora Murei.”
Fata o privi confuză.
„Dar atunci cine a fost mama mea?”
Femeia își șterse lacrimile cu colțul șalului.
„Mură… a fost mama ta, Sofia.”
Liniște totală.
Ca înaintea unei furtuni.
Sofia clipi de câteva ori, neînțelegând.
Rică simți cum lumea se învârte.
„Nu înțeleg…”, șopti fata.
Mărioara continuă cu greu:
„Te-a născut în secret, Sofia. Era foarte tânără, speriată… și nu avea curajul să recunoască. Așa că am crescut-o noi pe sora ei mai mică, iar pe tine… te-am luat eu. Mură a vrut să vă protejeze pe toți.”
Un icnet îi scăpă din pieptul lui Rică, ca un om care în sfârșit își dă voie să simtă.
„Și eu? Eu de ce nu am știut?”, întrebă el.
Mărioara îl privi direct în ochi.
„Pentru că Mură voia să-ți spună în momentul potrivit. Dar n-a mai apucat.”
Sofia îl privi pe Rică lung.
„Domnu’ Rică… înseamnă că… dumneavoastră sunteți…?”
El înghiți în sec.
„Sunt tatăl tău, Sofia.”
Fetița scoase un scurt oftat, apoi se aruncă în brațele lui. Rică o prinse imediat, ca și cum ar fi fost cea mai firească mișcare din lume. O strânse atât de tare încât simțea că i se rupe pieptul.
În sfârșit, după ani de durere, ceva se lipea la loc în interiorul lui.
Mărioara izbucni într-un plâns eliberator, Sofia tremura în brațele lui, iar Rică își sprijini fruntea de creștetul fetei.
„Nu o să te mai las niciodată singură”, îi șopti el. „Niciodată.”
Iar piața, cu toată gălăgia ei, părea pentru prima dată în ani de zile un loc cald, viu, plin de începuturi noi.
Un loc în care viața, în sfârșit, îi dădea ceva înapoi.