Dintr-odată, în bucătărie s-a lăsat o liniște grea. Vasilica a încetat să mai zâmbească fals, iar Ana a rămas nemișcată, cu lingura în aer. Parcă nu-i venea să creadă ce auzise.
Marian a continuat calm:
— Tata mereu zicea: „Nu mâinile te fac om, ci sufletul și cinstea”. Niciodată nu i-a fost rușine că muncește.
Ana a simțit cum i se umezesesc ochii, dar și-a mușcat buza, rușinată să nu creadă cineva că plânge. Vasilica însă s-a foit vizibil, deranjată că discuția se abătuse de la „planul” ei pentru o viață luxoasă.
— Hai, Marian, nu mai povesti din astea… a zis ea, încercând să râdă.
— Ba chiar vreau să povestesc, a răspuns el, serios. Pentru că știu exact de ce ai venit la mine, Vasilica. Și cred că ar trebui să fim sinceri.
Ana a simțit cum îi îngheață sângele. Nu voia scandal în casă. Nu voia să fie jignită fata ei. Dar Marian a ridicat o mână, liniștind-o.
— Doamnă Ana, am venit aici cu respect. Știu cât e de greu să crești singură un copil. Știu ce înseamnă să vinzi muncă pe bani puțini și să nu te plângi. Și vreau să știți ceva: pe mine nu mă interesează luxul. Nu m-a interesat niciodată.
Vasilica s-a înroșit la față.
— Eu nu… nu la asta m-am gândit…, a îngaimat ea.
— Ba da, s-a gândit, a spus Marian blând, dar ferm. Și nu te condamn. Lumea te împinge să vrei mai mult. Să vrei repede. Să visezi la bani, la vacanțe scumpe, la poze perfecte. Dar eu nu vreau o iubită care se rușinează cu familia ei.
Vasilica nu mai avea replică. Pentru prima dată în mult timp, părea mică, pierdută, dezorientată.
Ana a simțit un nod în gât. Ar fi vrut să o ia în brațe, dar ceva o oprea. Poate mândria fetei. Poate mândria ei de mamă. Poate durerea proaspătă.
— Mami… eu… nu credeam… a șoptit fata.
— Ce, Vasilico? Că o femeie care muncește cinstit e de râs? a întrebat Ana, fără furie, dar cu o tristețe adâncă.
Vasilica a ridicat privirea spre mâinile mamei. A văzut pentru prima dată ce nu văzuse niciodată: nu erau doar bătături. Erau ani întregi de renunțări. De nopți nedormite. De sacrificii.
— Îmi pare rău…, a spus ea, iar lacrimile i-au curs pe obraji.
Marian a dat încet din cap.
— Să știi că ai o mamă cum puțini au. Și dacă vrei să fii ca „oamenii”, cum zici tu, începe de aici: respectă omul de lângă tine. Și nu alerga după sclipici, că ăla dispare.
Ana a simțit cum i se rupe ceva în piept — dar nu de durere, ci de ușurare. Ca și cum cineva i-ar fi spus, pentru prima dată, că munca ei chiar a însemnat ceva.
După cină, Marian s-a ridicat.
— Eu aș vrea să mai vin pe la dumneavoastră, dacă nu vă deranjez. E liniște în casa asta… și sinceritate. Mi-e drag.
Ana n-a mai putut spune nimic. Doar a dat din cap, simțind o căldură pe care nu o mai simțise de ani de zile.
După ce el a plecat, Vasilica s-a apropiat încet de mama ei.
— Mami… pot să te ajut mâine la strung? a întrebat ea cu o voce timidă.
— Nu trebuie, fata mea…
— Ba vreau. Vreau să văd cu ochii mei de ce te dor mâinile. Vreau să știu cum e viața ta, nu doar viața pe care o vreau eu.
Ana a simțit cum i se înmoaie genunchii. A tras fata într-o îmbrățișare cum nu mai dăduseră demult.
A doua zi, în hala zgomotoasă, printre miros de ulei și metal încins, Vasilica a privit-o pe mama ei altfel. Cu respect. Cu dragoste. Cu recunoștință.
— Mami… ai mâini de aur, nu de rușine, a spus ea, strângând-o de braț.
Și în clipa aceea, Ana și-a ridicat capul.
Pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit mică.
Nu s-a mai simțit bătrână.
Nu s-a mai simțit „o nimeni”.
Și-a simțit inima plină, ca și cum toate rănile ei se adunaseră într-o singură victorie:
Fata ei începuse, în sfârșit, să vadă adevărul.
Un adevăr simplu, românesc, curat:
nicio palmă bătătorită nu e rușine — rușine e să uiți cine te-a crescut.