Generalul a pășit încet în mijlocul camerei, iar liniștea s-a lăsat grea, aproape apăsătoare. Niciunul dintre soldați nu mai îndrăznea să zâmbească, iar fata tremura pe podea, cu ochii plini de lacrimi.
– Acele cicatrici, a spus generalul cu vocea tăioasă, nu sunt semne de rușine. Sunt urmele unei vieți pe care niciunul dintre voi nu a fost nevoit să o trăiască.
Privirile s-au aplecat și mai mult spre podea.
– Ea nu e aici ca să „toarne ceaiul”. Este aici pentru că a supraviețuit la ceva ce v-ar fi frânt pe toți, a continuat el.
Fata și-a ridicat ușor privirea, fără să înțeleagă unde duce acel discurs.
Generalul a oftat, ca și cum ar fi fost greu să spună ceea ce urma.
– Acea fată… și-a pierdut părinții într-un incendiu. A intrat ea însăși în casă, printre flăcări, ca să-și salveze fratele mai mic. L-a scos în brațe, inconștient, iar atunci tavanul a căzut peste ea. Acele cicatrici sunt de la foc, sunt dovada curajului ei.
Vestiarul a rămas mut. Nici cel mai obraznic soldat nu mai avea curaj să respire mai tare.
– Și știți ce e mai greu de purtat decât arsurile? a spus generalul. Faptul că fratele ei n-a supraviețuit, în ciuda sacrificiului. Și totuși, ea a ales să meargă mai departe, să îmbrace uniforma militară și să-și dedice viața apărării altora.
Fata plângea în tăcere, iar generalul s-a apropiat de ea și i-a pus mâna pe umăr.
– În cultura noastră, spunea el cu glas tremurat, oamenii care se ridică din propria suferință sunt cei mai puternici. Așa cum se ridică românul după fiecare furtună, cum ridicăm case noi după ce cutremurul le dărâmă, așa și ea s-a ridicat.
Unul dintre soldați a lăsat capul în mâini. Rușinea îi înroșea obrajii.
– Ne-ați învățat prost, domnule general, a șoptit altul. Am râs de ceva ce ar fi trebuit să cinstim.
– Nu doar prost, a răspuns generalul. V-ați pierdut omenia. Și un soldat fără omenie nu valorează nimic.
În acel moment, un gest neașteptat a rupt tăcerea. Cel mai înalt dintre soldați s-a ridicat și a mers încet spre fată. A îngenuncheat în fața ei și i-a spus cu voce joasă:
– Iartă-ne. Am fost orbi.
Rând pe rând, ceilalți s-au apropiat. Unii au pus mâna la inimă, alții au înclinat capul, după obiceiul vechi românesc de a cere iertare. Atmosfera din vestiar nu mai era aceeași – nu mai exista dispreț, ci respect.
Fata și-a șters lacrimile. Pentru prima oară, privirea ei nu mai era coborâtă.
– Nu vreau mila voastră, a spus ea cu glas ferm. Vreau doar să luptăm împreună, ca o echipă.
Generalul a zâmbit ușor.
– Și veți lupta, a confirmat el. Dar de acum înainte, să nu uitați niciodată că uniforma aceasta nu acoperă doar piele și mușchi. Acoperă povești, suferințe și jertfe. Și fiecare cicatrice, oricât de dureroasă, este o medalie nevăzută.
În zilele care au urmat, nimeni nu a mai glumit pe seama fetei. Dimpotrivă, a devenit un exemplu. La exerciții, era prima care se ridica, chiar dacă obosea. La instrucție, era cea mai atentă. Și, fără să-și propună, le-a arătat tuturor că puterea nu stă în mușchi sau în gura mare, ci în inima care nu renunță.
Astfel, unitatea aceea militară a învățat o lecție pe care nicio carte și niciun manual nu o putea preda: că adevăratul curaj nu se vede în râsul batjocoritor, ci în cicatricile purtate cu demnitate.
Și, din acea zi, nimeni nu a mai spus despre ea că este „sexul slab”. Pentru că toți știau acum adevărul: în spatele acelor răni, se ascundea cea mai puternică dintre ei.