…dar în loc să mă intimideze privirile lor, am simțit cum în mine se instalează o liniște ciudată. Era liniștea omului care a trecut prin destule încât să nu-l mai sperie nimic. M-am îndreptat spre masă cu pași rari, fără grabă, ca și cum acolo mi-ar fi fost locul dintotdeauna.
Adriana s-a ridicat repede și mi-a spus, încet, aproape șoptit:
— Mamă… nu trebuia să te stresezi. Puteai să-ți iei altă rochie.
Era rochia mea veche, de bumbac, cea pe care o purtam când mergeam la piață. Tocmai asta fusese ideea. Să par o femeie simplă, fără bani, fără strălucire.
— Asta am avut, asta am îmbrăcat, am răspuns zâmbind.
Tatăl Adrianei, un bărbat solid, cu costum scump și ceas care striga „lux”, mi-a întins mâna fără prea mare entuziasm.
— Sărut mâna… Doamnă… Mariana, nu?
— Da, eu sunt, am spus.
S-a așezat la loc și, fără să piardă vremea, a aruncat o privire lungă și tăioasă spre Mircea, de parcă voia să-i transmită că e vina lui pentru tot.
— Spuneai că mama ta e o femeie simplă, dar… nu mă așteptam chiar la nivelul ăsta de modestie, a zis el, cu voce joasă, dar plină de subînțelesuri.
„Nivelul ăsta”.
Ca și cum să fii simplu era o boală.
Am inspirat adânc și m-am așezat. Ospătarul a venit imediat cu meniurile, dar când le-am deschis am văzut că unele feluri costau cât rata la apartament. Mircea s-a foit stânjenit. Adriana a tușit ușor, simțind și ea atmosfera.
— Poate… luăm ceva mai simplu, a zis ea, încercând să stingă focul înainte să se aprindă.
Dar mama ei, o femeie îmbrăcată din cap până-n picioare în haine de firmă, a zâmbit fals și a spus:
— Vai, dragă, nu avem noi probleme cu banii. Pentru cineva ca tine… plătim noi. Să nu-ți faci griji.
M-a lovit o senzație de amar în piept. Nu pentru mine. Pentru Mircea.
Îl vedeam cum se strânge la față, cum îi fuge privirea, cum se simte prins la mijloc între două lumi.
Atunci mi-am dat seama că experimentul meu nu mai era doar despre cum mă vor trata ei. Era despre cum îl va afecta pe băiatul meu.
— Nu trebuie să plătiți nimic pentru mine, am spus calm. Mă descurc. Întotdeauna m-am descurcat.
Tatăl Adrianei a ridicat din sprânceană, ca și cum nu mă credea.
— Cu un salariu mic… e greu să te descurci în ziua de azi.
Mircea s-a fâstâcit. Voiam să-l eliberez de povara asta, dar încă nu era momentul.
— Adevărat, i-am zis. Dar dacă ai minte și pui ban pe ban, reziști.
Tonul lui a devenit brusc superior.
— Noi nu suntem obișnuiți cu… sărăcia. Adriana a crescut altfel. I-am oferit tot ce a avut nevoie.
Am simțit cum îmi înțepenește spatele. Nu pentru că mă jignise pe mine. Ci pentru că vorbea de parcă Mircea nu ar fi fost niciodată suficient.
— Tata, te rog… a spus Adriana, rușinată.
Dar el a continuat, de parcă nimic nu-l putea opri.
— O fată ca ea are nevoie de stabilitate financiară, nu de un băiat crescut de o mamă… limitată.
În acel moment, liniștea din mine a crăpat. Am simțit cum se ridică în pieptul meu o forță pe care nu o mai simțisem de mult. Nu furie. Demnitate.
Am pus încet meniul pe masă, m-am ridicat și am spus cu voce clară:
— Domnule, v-aș ruga să nu vă mai permiteți să vorbiți așa despre mine sau despre fiul meu. Eu m-am dat deoparte douăzeci de ani ca el să nu ajungă un băiat de bani gata. Am vrut să fie om, nu portofel. Dacă asta e o greșeală, o port eu.
S-a făcut liniște. Până și ospătarul s-a oprit.
— Ca să înțelegeți foarte bine, am continuat, nu sunt nici săracă, nici neputincioasă. Dacă aș fi vrut, puteam să trăiesc în vilă, nu în două camere. Dar banii mei nu sunt subiect de mândrie. Sunt doar unelte. Iar eu am ales să nu-mi cresc copilul cu nasul pe sus.
Tatăl Adrianei s-a înecat cu aerul. Mama ei s-a înroșit. Adriana m-a privit cu ochii umeziți. Iar Mircea…
Mircea se uita la mine ca și cum mă vedea pentru prima oară.
— Mamă… ai… ai milioane? a șoptit.
— Da, i-am răspuns simplu. Și totuși ai crescut frumos. Asta e cea mai mare avere.
Apoi m-am întors spre părinții Adrianei.
— Nu am venit aici să vă impresionez. Dar nici să fiu călcată în picioare. Dacă fiica dumneavoastră îl iubește pe fiul meu, nu banii noștri contează, ci cum ne respectăm unii pe alții.
A urmat o pauză lungă. Foarte lungă.
Apoi, tatăl Adrianei s-a ridicat în picioare, stânjenit, și a spus:
— Aveți dreptate. Îmi cer scuze. Judec prea repede oamenii. Nu ar fi trebuit să vorbesc așa.
Pentru prima oară în seara aia, tonul lui era sincer.
Ne-am reașezat cu toții la masă. Și, culmea, atmosfera s-a schimbat. Din încordare devenise liniște. Din superioritate, respect. Iar Mircea… îmi strângea mâna pe sub masă.
La finalul cinei, când am ieșit în fața restaurantului, băiatul meu m-a îmbrățișat strâns:
— Mamă… îți mulțumesc. Nu pentru bani. Pentru lecție.
Am zâmbit.
— Unele lecții nu se învață cu portofelul, ci cu sufletul.
Și, pentru prima dată în mult timp, am simțit că toată alegerea mea — modestia, tăcerea, sacrificiul — a avut un sens.
Pentru că fiul meu nu era bogat în lei.
Era bogat în omenie.