Cu pașii grei și inima strânsă, am așteptat ca liniștea să acopere întreaga casă. Ușa camerei Nataliei s-a închis prima, apoi lampa din camera lui Andrei s-a stins. Am rămas în sufragerie, doar eu și tic-tacul ceasului vechi de perete, moștenire din partea părinților lui Richard. Fiecare secundă părea să apese mai tare pe umerii mei.
Am aprins o lumânare, de teamă să nu trezesc copiii cu lumina electrică, și am pășit încet către biroul pe care el îl păstrase mereu încuiat. Îl știam bine, dar niciodată nu-l deschisesem fără el. Mă simțeam de parcă aș fi profanat ceva sfânt.
Cheia era în același loc unde o ținuse întotdeauna, ascunsă într-o cutiuță mică, în spatele icoanei Maicii Domnului pe care o adusese din Maramureș. Mâinile îmi tremurau când am răsucit-o în broască, iar scârțâitul ușii biroului mi-a părut mai tare decât dangătul clopotelor de la biserică.
Sertarul de sus al biroului s-a lăsat tras greu, ca și cum ar fi vrut să mă oprească. Am simțit lemnul rece, iar apoi am trecut de bariera vizibilă. Exact acolo unde poza arătase, am pipăit o mică margine neregulată. Am apăsat, și cu un clic sec, compartimentul secret s-a deschis.
Înăuntru, un dosar îngălbenit. Pe prima pagină, scrisul clar al lui Richard: „Testamentul meu – varianta finală.”
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Mi-am făcut curaj și am desfăcut filele. Tot ce citisem acolo contrazicea testamentul pe care Natalia îl adusese cu atâta siguranță. În varianta aceasta, casa, terenurile, conturile—totul era împărțit în mod egal. Eu eram trecută ca beneficiar principal, iar copiii aveau partea lor, dar nimic nu era concentrat doar pe numele lor.
Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Dacă acesta era adevăratul testament, atunci Natalia și Andrei știau despre existența lui și încercau să-l ascundă. Dar de ce?
O foaie alunecase dintre file. Am ridicat-o și am văzut că era o scrisoare adresată mie.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ceva s-a întâmplat. Am motive să cred că cineva apropiat mie îmi dorește răul. Nu știu dacă voi mai apuca să îți explic totul față în față. Ai grijă de tine și nu te încrede orbește în nimeni, nici măcar în copii.”
M-am prăbușit pe scaunul lui Richard, cu lumânarea pâlpâind slab pe birou. Îmi simțeam inima bubuind. În cultura noastră, se spune adesea că mortul își lasă semne celui rămas. Dar dacă nu era mort? Sau dacă, printr-o cale nevăzută, îmi trimitea avertismente?
În acel moment, podeaua scârțâi.
Am tresărit și am stins lumânarea în grabă. Ușa s-a întredeschis și silueta lui Andrei s-a conturat pe coridor.
— Mamă? Ce faci aici? vocea lui era joasă, dar în tonul lui se simțea neliniștea.
— Nu puteam să dorm, am murmurat, încercând să îmi ascund tremurul.
El a intrat câțiva pași, iar privirea i-a căzut direct pe sertarul deschis. O clipă a încremenit, apoi ochii lui s-au îngustat.
— Nu trebuia să umbli acolo.
Tonul lui mi-a tăiat respirația. Era prima dată când îl auzeam atât de aspru.
— E biroul tatălui tău, am spus, cu vocea cât am putut de fermă. Și am dreptul să știu adevărul.
Am strâns dosarul la piept, conștientă că dacă îl pierdeam, pierdeam tot. El a făcut un pas spre mine, dar eu am ridicat mâna.
— Andrei, un pas mai aproape și jur că mâine dimineață merg la notar.
Pentru o clipă, chipul lui a oscilat între furie și resemnare. Apoi s-a retras, închizând ușa în urma lui fără un cuvânt.
Am rămas singură, cu documentele în brațe și cu întrebările arzând în minte. Cine îmi trimisese mesajele? Era Richard cu adevărat în viață, sau cineva se juca periculos cu mintea mea?
Dar un lucru era clar: nu mai eram doar o văduvă îndoliată. Eram o femeie care avea în mâini cheia adevărului. Și, în cultura noastră, adevărul, oricât de greu ar fi, trebuie scos la lumină—ca să nu apese pe sufletele celor vii și ale celor plecați.
A doua zi, cu fruntea sus și pașii hotărâți, am ieșit din casă, ducând cu mine dosarul. Ploua din nou, dar de data asta, ploaia îmi spăla frica, nu lacrimile.
Era timpul să aflu cine, dintre cei pe care îi iubeam, era cu adevărat de partea mea—și cine îmi era dușman ascuns.