În timp ce avionul mic vibra ușor pe pista rece, am simțit pentru prima dată, după multe luni, că mai am o șansă. Nu libertate, nu siguranță completă — doar o șansă. De multe ori, în viață, atât ți se dă. Restul construiești singur.
Țineam mâna pe burtă, simțind iar o mișcare. Parcă bebelușul știa. Parcă îmi spunea: „Hai, mami. Nu te opri.”
Am tras aer adânc în piept. Aerul mirosea a kerosen și a dimineață rece, un miros pe care nu-l voi uita niciodată. Paznicul stătea cu spatele, verificând ceva pe tabletă. Până în clipa în care s-a întors spre mine.
Și atunci am înțeles.
Îi văzusem uniforma, îi auzisem glasul înainte.
Același bărbat care mă oprise noaptea trecută.
„Doamnă Ana,” a zis el, zâmbind de parcă eram la o recepție, nu într-o fugă pentru viața mea. „Soțul dumneavoastră vă așteaptă.”
Mi-a înghețat sângele în vene. Nu aveam plan de rezervă. Nu aveam pe unde să fug. Doar pista, un avion închis și un gard prea înalt ca să-l sar.
Dar tata îmi spusese odată ceva. Eram mică, poate vreo zece ani. „Când rămâi fără uși, caută o fisură. Dacă nu există niciuna, creează-o.”
Așa că am zâmbit și eu.
„Perfect. Atunci putem merge să-l vedem. Dar ai putea, te rog, să-mi aduci bagajul? E puțin mai în spate, la mașină.”
Omul a ezitat. Era un profesionist, dar obișnuit cu oameni care se supun. Nu cu femei însărcinate care joacă teatru.
„Ați putea să-mi aduceți și sticla cu apă? Mă simt puțin amețită…” am continuat, sprijinindu-mă teatral de abdomen.
A mers.
A întors spatele.
Iar în clipa aceea s-a auzit un „poc” scurt, aproape imperceptibil.
Paznicul s-a prăbușit ca un sac.
Am încremenit.
Din spatele hangarului a apărut tata.
Nu în costum, nu în haine elegante, ci într-o jachetă veche, cu o șapcă trasă pe ochi și cu un mic dispozitiv în mână.
„Armă cu impuls electric,” a spus el calm. „Nu-l doare. Doar doarme o oră.”
M-am repezit spre el, un val de emoții pe care nu știam să-l numesc. Nici nu aveam timp.
„Tată… Cătălin o să vină după noi. Are bani, are oameni, are—”
„Are prea mult ego,” a tăiat el scurt. „Și ego-ul îl face lent. Intră.”
Am urcat în avion cu inima sărind în piept.
Pilotul ne-a privit pentru o secundă și a dat din cap. „Avem ordinul actualizat. Zburăm acum.”
Tata a intrat după mine, închizând ușa metalică.
În timp ce avionul se mișca spre capătul pistei, tata s-a așezat lângă mine, serios ca un general.
„Ano… să știi că n-ai făcut nimic greșit,” a spus el, fără să mă privească direct. „Unii oameni nu vor niciodată să vadă în tine un om. Vor vedea doar ce pot lua de la tine.”
M-am uitat la mâinile lui. Bătătorite. Îmbătrânite. Dar stabile.
„O să ne urmărească,” am șoptit.
„Da,” a spus el simplu.
„Și ce facem atunci?”
A întors capul spre mine, pentru prima dată de când urcaserăm.
„Atunci luptăm.”
Avionul a prins viteză, iar pista a început să dispară sub noi. Am simțit cum stomacul mi se ridică, cum motorul rage și cum lumea întreagă se micșorează.
Când am ajuns deasupra norilor, tata a scos o mapă subțire.
„Aici sunt actele noi. Te vei numi Ana Pop. O identitate curată. N-ai datorii, n-ai antecedente, n-ai nimic. Ca și cum te-ai născut din nou.”
M-am uitat la foile perfecte, lucioase, cu poza mea pe ele.
„Și… ce facem după Lisabona?” am întrebat, simțindu-mă mai mică decât oricând.
„După Lisabona,” a spus el, „începe reconstrucția.”
„Asta înseamnă că nu mă mai întorc?”
Tata a închis mapa, prea încet, prea apăsat.
„Asta înseamnă că o să alegi tu unde vrei să fii. Pentru prima dată.”
Am simțit lacrimi calde curgându-mi pe obraz.
Dar nu erau de frică.
Erau de libertate.
Pentru prima dată în ani, nu mai eram pasărea prinsă într-o colivie aurită. Nu eram o avere, nu eram un „inconvenient sentimental”.
Eram o mamă care alesese să lupte.
O fiică ce-și regăsea tatăl.
Și o femeie care, în sfârșit, își lua viața înapoi.
Avionul a virat ușor spre soare, iar lumina dimineții a inundat cabina.
Am strâns burtica în brațe.
„Gata, puiule. Mergem acasă. Oriunde va fi acel acasă… o să fie al nostru.”
Și pentru prima dată, am crezut fiecare cuvânt.