…M-am uitat la el fără să clipesc, iar pentru prima dată în multe luni am văzut ceva ce nu mai recunoșteam: teamă. O teamă mică, timidă, dar acolo. O scânteie care mi-a dat încredere că, în sfârșit, jocul se întorcea.
Am închis plicul încet, l-am pus pe blat și mi-am luat geanta. N-am spus nimic. N-am plâns. N-am făcut nicio scenă. Doar am ieșit din bucătărie cu pași măsurați, lăsându-l în urmă pe Sergiu, care tot ofta și își freca fruntea de parcă îl apăsa lumea pe umeri.
În seara aceea am dormit la sora mea, la Irina, într-un apartament micuț, dar cald, unde mirosea a sarmale proaspete și a cafea tare. M-am întins pe canapea și m-am uitat ore în șir la tavan, încercând să pun cap la cap ultimul an din viața mea. Cum se schimbase Sergiu. Cum se schimbasem și eu. Cum, fără să-mi dau seama, mă obișnuisem cu firimituri.
Dimineața m-am trezit cu un gând clar în minte: nu plecam cu coada între picioare. Plecam doar cu ce era al meu. Și aveam destul.
Casa aceea, de exemplu. Cumpărată cu credit pe numele meu. Rate plătite la timp, lună de lună, din două salarii, dar mai ales din ale mele, pentru că în ultimii ani Sergiu tot investise în „afaceri”. Afaceri care mâncau bani ca un hău fără fund.
La ora 10 am intrat în curte. Sergiu nu era acasă. Probabil îi făcea Nadiei un tur romantic, prin altă parte a orașului. Cu atât mai bine. Am deschis ușa și am început.
Prima dată am luat actele: creditul, contractele, chitanțele. Le-am pus frumos într-un dosar roșu. Apoi am scos din sertar contractul casei. Și am zâmbit. Pe prima pagină, scris mare: PROPRIETAR – LAURA M. Da, el plătise unele rate. Dar actul era clar. Casa era a mea.
La prânz au apărut ei. Mă așteptam. Nadia, îmbrăcată în colanți mulați și cu un zâmbet larg, încercând să pară relaxată. Sergiu, roșu la față.
— Ce faci aici? a întrebat el.
M-am întors spre ei calmă, cu dosarul roșu în brațe.
— Îmi strâng lucrurile. Dar nu orice lucru. Doar pe ale mele.
— Adică?
Am ridicat foaia cu contractul casei.
— Adică tot ce vezi pe aici.
Nadia a făcut ochii mari, ca două cepe mari, de parcă nu putea pricepe ce citea.
— Asta nu e posibil… Sergiu a zis…
— Sergiu a zis multe, am râs eu. Dar actele zic altceva. Și, pentru că mă grăbiți, o să vă spun și partea frumoasă: aveți 48 de ore să vă luați voi lucrurile.
Sergiu a înghețat, iar Nadia a început să își muște buza.
— Laura, hai să fim oameni… putem discuta…
— Am discutat destul. Opt ani. Acum discut actele.
Am trecut pe lângă ei și am deschis larg ușa, arătându-le politicos spre afară.
— Aveți timp până duminică la prânz. După asta schimb yala. Și, ca să nu ziceți că nu sunt drăguță, pot să vă recomand și o firmă de mutări. Nu e ieftină, dar măcar sunt rapizi.
Nadia a început să plângă în șoaptă, iar Sergiu s-a așezat pe scaun, parcă mai bătrân cu zece ani. Dar eu n-am simțit nicio urmă de vină. Doar eliberare.
După ce au plecat, am închis ușa și am inspirat adânc. Casa era liniștită. În sfârșit, liniștită. Apoi am făcut ceva ce nu mai făcusem demult: mi-am făcut o cafea. Una tare, neagră, exact cum îmi place. M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am privit pe geam, acolo unde lumina se strecura frumos printre copaci.
Și atunci am înțeles ceva important: nu pierdusem nimic. Dimpotrivă, abia câștigam. Libertate. Demnitate. Liniște. Și, cel mai frumos, pe mine însămi.
Pentru că uneori, ca să-ți găsești drumul, trebuie să închizi ușa în urma celor care nu te mai merită. Iar duminica aceea, când i-am văzut plecând cu două valize prăpădite și multe grimase, a fost prima zi în care am simțit, cu adevărat, că viața mea începe din nou.