Și în ziua aceea, în sala de judecată, când l-am văzut pe Mihai stând în banca din spate, cu cămașa lui bună și cu mâinile alea mari ținute strâns una peste alta, mi-am dat seama că tot ce devenisem era datorită lui. Nu mie, nu norocului, ci omului acela care nu m-a întrebat nimic când aveam nevoie de cineva să mă vadă, nu să mă analizeze.
Judecătoarea răsfoia dosarele, iar reprezentantul primăriei turuia despre „valori urbane”, „regenerare” și alte vorbe mari, care pentru mine nu însemnau nimic. Pentru mine, locul acela însemna prima mea masă caldă, primul pat în care nu mă temeam să adorm, primele ore în care cineva mi-a spus „bine, mă, ai făcut treabă”.
Am ridicat privirea. Mihai se uita la mine cum se uită un tată când fiul lui urmează să dea Bacul. Cu mândrie. Cu teamă. Cu speranță.
Și m-a lovit în piept un gând simplu: azi era rândul meu să-l apăr pe el.
Am început să vorbesc calm, rar, explicând cum atelierul funcționează de zeci de ani, cum nu a deranjat pe nimeni, cum motocicliștii aceia „care strică zona” au reparat gratuit mașinile vecinilor când iarna le lua prin surprindere, cum i-au dus pe copiii din cartier cu motorul la Serbarea de Crăciun, că așa erau ei – duri la față, dar blânzi la suflet.
Am povestit cum Mihai a angajat tineri fără școală, oameni fără speranță, bărbați care ieșiseră din greutăți și căutau o a doua șansă. Cum la atelierul lui nu se vorbea urât, nu se fuma înăuntru și nu se ridica tonul. „Aici se repară motoare, nu suflete”, zicea el. Deși, fără să-și dea seama, fix asta făcea.
Reprezentantul primăriei a încercat să mă întrerupă, dar judecătoarea i-a ridicat palma scurt, semn că trebuia să tacă. Apoi m-a privit atent, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă de ce puneam atâta suflet într-un amărât de atelier.
Așa că am spus adevărul.
„Doamnă judecător, acum douăzeci și trei de ani, în spatele acelui atelier, eram un copil care dormea în tomberon. Omul pe care dumneavoastră îl vedeți acolo nu a chemat poliția, nu m-a alungat, nu m-a judecat. Mi-a dat de mâncare. Mi-a dat o șansă. M-a învățat o meserie. M-a trimis la școală. Mi-a pus reguli. Și, fără să mă întrebe nimic, a devenit tatăl meu. Dacă astăzi sunt avocat, sunt datorită lui. Dacă sunt om, sunt datorită lui. Și dacă cineva degradează zona, sigur nu e Mihai. Dimpotrivă. El a ridicat-o.”
În sală s-a făcut liniște. Aia grea, care îți încarcă pieptul.
Judecătoarea a închis dosarul cu un gest scurt.
„Am auzit destul.”
Reprezentantul primăriei își foia hârtiile, roșu la față. Mihai își ștergea ochii cu dosul palmei, prefăcându-se că-l deranja ceva la lentila ochelarilor.
„Atelierul rămâne acolo unde este. Caz închis.”
Cuvintele astea mi-au înțepat inima mai tare decât orice alt verdict. Pentru că nu era doar despre un atelier, ci despre tot ce însemnase pentru mine locul acela.
Când am ieșit pe treptele tribunalului, Mihai s-a apropiat de mine cu pași grei, așa cum făcea el mereu. Nu vorbea mult, dar când o făcea… simțeai că spune tot ce are.
„Bine, mă”, mi-a zis, punându-și mâna pe umărul meu. „Ți-ai făcut treaba.”
„Am făcut ce m-ai învățat”, i-am răspuns.
A dat din cap, încet, cu un zâmbet pe sub mustață. „Ai devenit un om pe cinste. Nu-ți mai spun băiat. De azi înainte… ești bărbat.”
Și acolo, pe treptele alea reci de piatră, am simțit că viața mea a făcut cercul complet: copilul din tomberon îl salvase pe omul care îl salvase cândva.
Și pentru prima oară în viață, am știut că aparțin undeva. Pe bune. Permanently.