Nu a țipat.
Nu a făcut scandal în fața bisericii, deși toată carnea de pe ea tremura.
A tras aer adânc în piept, și-a îndreptat spatele și a pornit încet spre mașină, ținând buchetul atât de strâns, încât îi albiseră încheieturile. Nașa s-a apropiat de ea, i-a șoptit:
– Ești bine, fată dragă?
– Sunt, a răspuns ea mecanic. Nu voia să se prăbușească acolo, în fața tuturor. Nu în momentul acela.
În mașină, lângă ea, mirele își verifica telefonul, iar mama lui, în cealaltă mașină, încă râdea, povestind tuturor cât de „frumos” fusese. Nimeni nu o întreba pe mireasă nimic. Parcă era doar un decor în propria poveste.
Pe drum spre restaurant, se uita pe geam la blocuri, la oameni, la mașini și avea senzația că totul e un film prost, în care ea a nimerit din greșeală. În minte îi tot veneau momentele în care el își alesese mama înaintea ei:
Când plecau în concediu și el întreba mai întâi dacă poate merge mama.
Când luau vreo decizie și el spunea: „Stai să văd ce zice mama”.
Când, la logodnă, mama lui făcuse observații la rochia ei, iar el tăcuse.
Atunci își spusese: „Lasă, după nuntă o să fie altfel. Atunci o să fiu eu pe primul loc.”
Acum înțelesese. Nu avea să fie altfel.
Au ajuns la restaurant. Lumea aplauda, muzica era dată tare, chelnerii așteptau cu tăvile. În aer mirosea a friptură, sarmale și tort cu ciocolată. Un tablou clasic de nuntă românească, dar în sufletul ei era frig.
La masa mirilor, mirele s-a așezat în centru, în dreapta lui mama, în stânga mireasa. Dar tot cu mama vorbea, tot pe mama o întreba dacă îi place mâncarea, dacă e bine muzica, dacă nu îi e frig. Mireasa își rupea bucățele din sarmale, fără să simtă gustul.
Invitații șușoteau. Câteva verisoare, cu telefoanele în mână, dădeau deja zoom pe filmulețul de la biserică. Unii ridicau sprâncenele, alții dădeau din cap dezaprobator. Se simțea privită, comentată, judecată și, în același timp, complet ignorată de omul cu care tocmai își unise viața.
La un moment dat, nașul a ciocnit paharul.
– Hai, oameni buni, să spună și mirele câteva cuvinte!
Mirele s-a ridicat, a zis ceva despre familie, despre cât de mult își iubește părinții, în special mama, „femeia care i-a dat viață”. Lumea a aplaudat, mama lui plângea de emoție, își ștergea ochii cu șervețelul. El s-a aplecat și a pupat-o pe frunte.
Mireasa simțea că o ia cu amețeală.
„Unde sunt eu în toată povestea asta?”, își spunea. „Eu ce sunt aici? O umplutură la masă?”
S-a ridicat încet și a spus:
– Mă scuzați, merg puțin la baie.
În loc să meargă la baie, a intrat în camera mică din spate unde își lăsase geanta, un fel de „cameră a miresei”. S-a uitat în oglindă. Rimelul încă era la locul lui, dar în ochi nu mai era nicio lumină.
A lăsat buchetul pe masă, și-a scos pantofii incomozi cu toc și a simțit pentru prima dată în ziua aceea că respiră. A stat câteva minute pe un scaun, cu fața în palme.
„Acum ori niciodată”, își spunea. „Dacă înghit asta, o să înghit toată viața.”
S-a ridicat, și-a șters urmele de lacrimi, și-a pus pantofii la loc și a luat o decizie simplă, dar grea: nu mai accepta să fie pe locul doi în propria căsnicie.
A ieșit din cameră și s-a întors în sală. Muzica urla, invitații dansau „Perinița”, copiii alergau printre mese. Totul părea normal, doar în ea era furtună.
S-a apropiat de DJ.
– Îmi dați, vă rog, microfonul?
DJ-ul a ridicat din sprânceană, dar i l-a întins.
– Dragi invitați, a spus ea, iar muzica s-a oprit încet. Toată lumea a întors capul spre ea.
Mirele, cu un pahar de șampanie în mână, s-a întors plictisit, convins că o să fie o glumă sau un mulțumesc.
– Vreau să vă mulțumesc tuturor că sunteți aici, a început ea, cu voce calmă. Știu că ați venit cu dar, ați lăsat treburile voastre, ați cheltuit bani, ați făcut drum până aici. Apreciez din suflet.
A făcut o pauză scurtă.
– Dar vreau să vă spun ceva. Astăzi, în ziua nunții mele, am înțeles un lucru foarte clar: pentru bărbatul cu care m-am cununat nu sunt pe primul loc. Și dacă nici în ziua asta nu sunt pe primul loc, nu o să fiu nici mâine, nici peste zece ani.
În sală se făcuse liniște. Se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete și respiratul oamenilor.
– Eu îmi respect soacra, a continuat ea. O respect pentru că l-a crescut, pentru că i-a fost alături. Dar soția nu e un decor. Soția nu e o umbră. Iar dacă trebuie să-mi port singură demnitatea, atunci o să o fac.
Și, fără să se mai gândească, și-a scos verigheta de pe deget. A simțit cum îi tremură mâinile, dar a mers până la capăt. S-a apropiat de mire, i-a pus verigheta în palmă și a spus:
– Ține-o tu. Poți să stai liniștit lângă mama ta. Eu nu vreau o căsnicie în care să fiu mereu pe locul doi.
Un murmur s-a auzit prin sală. Unii au dus mâna la gură, alții au dat din cap aprobator. Mama mirelui a izbucnit:
– Cum îți permiți?! Ești nebună? Asta e doar un gest, o glumă!
– Pentru dumneavoastră poate e o glumă, a răspuns mireasa. Pentru mine e viața mea.
Și s-a întors spre invitați:
– Îmi pare rău că v-am pus pe drumuri. Mâncați, beți, distrați-vă, banii de dar să îi opriți pentru voi, pentru copiii voștri. Eu azi nu mai am ce să sărbătoresc aici.
A lăsat microfonul pe masă.
Tatăl ei s-a ridicat imediat.
– Hai, fată, mergem acasă, a spus simplu, dar ferm. În ochii lui se vedeau și durerea, și mândria.
Nașa a venit și ea, i-a pus un șal pe umeri:
– Mai bine plângi acum, decât să plângi o viață, draga mea.
Mirele a încercat să o oprească:
– Stai, exagerezi, hai să vorbim…
Ea s-a uitat la el pentru ultima dată ca la un bărbat al ei. În privirea lui nu vedea înțelegere, ci doar egoism și supărare că „i-a stricat nunta”.
– Nu exagerez, a spus ea liniștită. Doar am ales să mă respect.
Și a ieșit din sală cu capul sus, în rochia ei de mireasă, ținându-și pantofii în mână. Afară, aerul rece i-a lovit fața și, pentru prima dată în ziua aceea, a simțit că poate respira.
Au trecut luni. A urmat un divorț scurt și rece, ceva acte și drumuri pe la avocat. A fost greu, a fost rușine, au fost vorbe grele din partea lumii, dar ea a rămas pe poziție.
Și-a găsit de muncă într-un mic salon de înfrumusețare din cartier, apoi și-a deschis, cu timpul, propriul ei mic colț de lume: un salon modest, dar făcut cu suflet. Fiecare clientă care îi trecea pragul pleca nu doar cu părul aranjat, ci și cu o vorbă bună.
Când își amintea de ziua nunții, nu mai simțea doar durere. Simțea că atunci a fost prima zi în care a ales-o, în sfârșit, pe cea mai importantă femeie din viața ei: pe ea însăși.
Și de fiecare dată când vedea la salon o fată care înghite în sec, care scuza comportamentul unui bărbat doar ca „să nu strice nunta” sau „să nu vorbească lumea”, îi spunea simplu:
– Să nu uiți: mai bine îți repari sufletul o dată, decât să trăiești toată viața cu el făcut bucăți. Demnitatea ta nu e de vânzare, nici pentru o rochie de mireasă, nici pentru o sală plină, nici pentru un plic cu bani.
Pentru că, în ziua în care a pus verigheta în palma lui și a plecat, viața ei nu s-a sfârșit. Abia atunci a început cu adevărat.