…dar felul în care a spus-o mi-a înghețat sângele. Parcă simțeam cum pereții băii se strâng în jurul meu. Socrul meu a făcut un pas spre mine, dar nu într-un mod amenințător, ci ca și cum ar fi vrut să mă pregătească pentru ceva ce nu putea fi spus pe fugă.
— Ioana… — a rostit numele meu ușor, de parcă se temea să nu mă sperie și mai tare. — Pozele astea… nu sunt ale lui Andrei. Sunt mult mai vechi decât crezi.
Mi-am simțit gâtul uscat.
— Ce înseamnă asta?
A inspirat adânc, sprijinindu-se de chiuvetă, ca un om care căra pe umeri o povară de ani întregi.
— Hârtiile alea… ai observat data?
Nu văzusem. M-am aplecat, am tras punga mai aproape și am luat primul teanc. Erau acte rupte, bucăți dintr-un fel de caiet, notițe scurte scrise cu pixul. În colțul uneia, scria anul 1998.
Mi s-a oprit respirația.
— Dar… Andrei nici măcar nu era adult atunci.
— Exact — a șoptit socrul meu. — Pentru că nu el a făcut asta. Tatăl meu a fost.
M-am uitat la el, neînțelegând. Îl auzisem povestind despre bunicul doar în treacăt — un om sever, muncitor, care își construise singur casa asta. Dar niciodată nu fusese vreo poveste caldă, vreo amintire plină de drag. Totul suna rece, distant.
— Tata avea… probleme — a continuat el, evitându-mi privirea. — Atunci, pe vremea aia, nu se vorbea despre psihologi, despre boli. Dacă aveai un necaz, îl duceai în tăcere. Numai că unii oameni… nu se descurcau cu tăcerea.
Apoi a ridicat privirea spre mine.
— A urmărit femei toată viața lui. A făcut obsesii. Ținea totul ascuns în pereți, la propriu. Aici, în baie, era ascunzătoarea lui. Eu am descoperit totul după ce a murit.
Îmi simțeam pielea rece ca gheața.
— Și de ce nu ai scos tot atunci?
— Pentru că Andrei era mic. Nu voiam să știe ce fel de bunic avusese. Am jurat că o să dărâm tot când voi fi sigur că nimeni nu mai deschide rana asta. Dar am greșit… — vocea lui s-a frânt. — Am început să aud zgomote, să văd umbre… să găsesc lucruri mișcate. Credeam că poate casa începe să cedeze. Dar nu. Cineva umblă din nou pe aici.
M-am retras un pas, instinctiv.
— Vrei să spui că cineva a continuat ce făcea bunicul tău?
— Da. Și știu sigur că nu e Andrei. L-am urmărit, am verificat tot. El nu știe nimic. Dar cineva a folosit gaura asta recent. Tu ai fost fotografiată acum câteva luni. Cineva te urmărește, Ioana.
Inima îmi bubuia în urechi. Gândurile se loveau unele de altele, fără să se așeze.
— Atunci cine? Cine ar avea cheile, accesul?
Socrul meu a închis ochii o secundă.
— Aici voiam să ajung. E vorba de fratele meu… de Vasile.
Am simțit că podeaua se clatină sub mine. Vasile, cumnatul meu, venea rar, dar când venea avea mereu priviri lungi, ca și cum analiza totul. Îl crezusem doar ciudat, nu periculos.
— Ai dovezi? — am reușit să întreb.
— E singurul care știa de ascunzătoare. L-am văzut acum două săptămâni intrând în curte seara, fără să bată, fără să spună nimic. L-am strigat, a fugit. În noaptea aceea am verificat gaura. Nu mai era goală.
Mi-am dus mâna la gură.
— Și Andrei? Ce-i spui?
— Nimic. Nu până nu avem certitudinea. Și tocmai de asta te-am chemat. Tu ai găsit punga. Tu ai dreptul să știi. Dar trebuie să luăm o decizie. Repede.
Am simțit un tremur în picioare.
— Ce vrei să facem?
— Să chemăm poliția. Dar trebuie să ai curajul să spui tot. Și să pleci azi din casă. Am vorbit cu sora mea, te poate găzdui câteva zile. Dacă Vasile a fost aici o dată… poate reveni.
Un val de teamă mi-a urcat pe șira spinării. Dar în același timp, o hotărâre neașteptată s-a aprins în mine. Nu voiam să fug mereu de umbrele altora. Nu voiam să trăiesc cu capul plecat.
— Sun… acum — am spus, ridicând telefonul.
Socrul meu a dat din cap, cu o ușurare vizibilă.
— Ești mai puternică decât crezi, Ioana.
Poliția a venit în mai puțin de douăzeci de minute. Au fotografiat totul, au strâns fiecare hârtie, fiecare poză. Iar când au verificat camera din spate, au găsit urme proaspete pe sub fereastră.
Era clar. Nu fusese doar o veche poveste de familie. Era prezentă. Vie. Periculoasă.
Seara, după ce am plecat din casă, agenții ne-au sunat.
L-au prins pe Vasile în zonă, ascuns după garajul vecinului, cu un telefon în buzunar plin de poze. Inclusiv cu mine.
Am simțit cum lacrimile îmi curg, nu de frică, ci de eliberare. În sfârșit, adevărul ieșise la lumină. Iar lanțul bolilor, al secretelor și al ticăloșiei se oprise la mine.
Nu mă mai simțeam victimă.
Mă simțeam vie.
Și mai ales, pregătită să-mi trăiesc viața fără umbre în spatele geamului.