În loc să îl încalece imediat, fetița a început să-i șoptească, ca și cum îi spunea un secret pe care numai animalele îl înțeleg. Vorbea încet, cu voce caldă, de parcă își mângâia mama înainte să adoarmă. Lumea privea fără să mai clipească. Bărbați zdraveni, cu mâinile în buzunar, uitaseră să mai tragă din țigară. Femeile țineau copiii lipiți de ele, iar vânzătorii de vată pe băț își opriseră mâna în aer.
Șeful începea să se înroșească la față. Nu mai râdea. Nu mai aveau motiv să râdă nici ceilalți. Calul, până atunci furios, cu spume la gură și ochi bulbucați, devenise dintr-odată blând ca un mânz proaspăt fătat.
— Hai, urcă! a strigat cineva din mulțime.
Dar fetița nu s-a grăbit. Și-a șters palmele de rochia ruptă, s-a uitat în ochii calului și a zis calm, ca și cum îl întreba dacă e pregătit. Apoi, cu mișcări lente, a pus piciorul pe scară și s-a ridicat. Oamenii și-au ținut respirația. Nici vântul nu se mai auzea.
Calul n-a tresărit. N-a scuturat din coamă. N-a încercat să fugă. Parcă o recunoștea. Parcă o aștepta de mult.
Șeful a început să scandeze cu glas răstit:
— Asta nu înseamnă că îl poate călări! Dacă se plimbă doi pași, nu înseamnă că a câștigat!
Fetița a strâns frâiele, a închis puțin ochii și a spus cu un zâmbet firav:
— Hai! Eu am încredere în tine.
Calul a pornit încet, cu mers lin, ca și cum pășea pe mochetă, nu pe pământ bătătorit. A mers în cerc, fără nicio urmă de răutate. Apoi, fără să fie împins, a început să alerge ușor. Praf fin se ridica de sub copite, iar fetița părea că plutește, fără teamă, fără tremur în mâini. După câteva ture, calul s-a oprit singur și s-a întors spre șef, ca și cum voia să întrebe: „Mai ai ceva de spus?”
Atunci, toți au izbucnit în aplauze. Copiii săreau, femeile își făceau cruce, iar câțiva bărbați au rămas cu lacrimi în ochi. Nu de la praf. De la mirare.
Șeful a înghițit în sec. S-a uitat la teancul de bani, apoi la mulțimea care îl privea cu ochi mari. A simțit că nu mai are scăpare. N-a mai putut să dea înapoi. A aruncat banii pe masă.
— Nu pot să cred…, a mormăit printre dinți. Cum ai reușit?
Fetița s-a dat jos și, în loc să ia banii, a dat ușor din cap.
— Nu i-am făcut nimic. Doar l-am ascultat. Și el m-a ascultat pe mine.
Mulțimea a început să murmure. Nimeni nu mai văzuse așa ceva. Șeful a împins banii spre ea, jenat.
— Ți-i merit. Ia-i.
Ea a privit teancul, apoi calul. Și-a mușcat buza și a spus:
— Eu nu vreau bani. Eu vreau pe el.
Oamenii au amuțit din nou. Șeful s-a înverzit la față. Banii erau una, dar calul era prețios. Îl cumpărase scump, îl voia pentru faimă, nu pentru utilitate.
— Vrei calul? Pentru ce? a izbucnit el.
Fetița a zâmbit, pentru prima dată în viața ei de orfană.
— Ca să nu mai fiu singură.
Privirile tuturor s-au înmuiat. Unii au ridicat chiar și telefoanele, dar nu ca să râdă, ci ca să filmeze o lecție pe care viața n-o dă prea des.
Șeful a încercat să protesteze, dar lumea a început să scandeze:
— Lasă-i calul! Lasă-i calul! Lasă-i calul!
Nu mai putea să lupte cu satul întreg. A cedat.
— Bine… ia-l.
Când fetița a ieșit din târg cu calul alături, nimeni nu o mai privea ca pe „copilul murdar din stradă”. Acum, era fetița care învinsese frica, rușinea, judecata și sărăcia… fără să ceară, fără să fure, fără să calce pe nimeni în picioare.
Iar satul a înțeles ceva ce uitase de mult:
„Bunătatea, uneori, nu are nevoie de bani.
Dar banii, aproape mereu, au nevoie de bunătate.”
Iar fata… nu mai era orfană.
Avea un prieten.
Avea un început.
Avea un drum.