Și poate tocmai asta m-a făcut să apăs mai tare pe volan și să trag aer în piept, ca și cum urma să iau o hotărâre care avea să-mi schimbe viața. Pentru că în clipa aceea, în liniștea cabinei, am simțit că nu pot s-o las în voia sorții.
— Simona… dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi, am murmurat.
Ea a clipit des, ca și cum ar fi încercat să alunge lacrimile.
— Nu poți să mă ajuți, Dorin. N-am bani, n-am rude, n-am pe nimeni. Și am făcut o prostie. Una mare.
Am rămas tăcut câteva secunde. Drumurile lungi m-au învățat că oamenii spun adevărul doar când simt că nu mai au ce să piardă.
— Ce fel de prostie? am întrebat încet.
Simona a deschis ghiozdanul cu gest tremurat. Înăuntru erau doar câteva haine, un portofel și… un teanc de hârtii împăturite.
Mi-a dat una.
Când am desfăcut-o, mi s-au uscat instant buzele. Hârtie cu datorie. Sume uriașe. Zeci de mii de lei. Semnături. Ștampile.
— De unde ai asta?
— Am garantat cu casa mea pentru cine nu trebuia, a spus ea, cu vocea frântă. Pentru un bărbat care m-a mințit. Și acum vor tot. Casa, mașina, banii… și pe mine dacă se poate.
A privit geamul, iar soarele îi desena lacrimi pe obraz.
— Fug de trei zile, Dorin. Dacă mă prind, nu știu dacă mai scap.
Respirația mi s-a tăiat. În partea mea de lume, auzisem povești asemănătoare. Femei înșelate, case pierdute, datorii care te urmăresc ca moartea.
— Și ce vrei să faci acum? am întrebat.
— Nu știu. Doar să ajung undeva unde nu mă găsesc. Undeva unde pot să respir.
Am simțit un nod în gât.
— Atunci mergem mai departe, am spus.
Ea a tresărit.
— De ce? De ce m-ai ajuta? Ești un străin.
— Pentru că și eu am fost singur. Și știu cum e să nu ai pe nimeni care să-ți zică „hai, că te scot eu la liman”.
Simona și-a dus mâna la gură, ca și cum încerca să-și oprească suspinul.
Drumul se întindea înainte ca o panglică aprinsă de ultimele raze ale soarelui. Între noi nu mai era nici frică, nici rușine. Doar o tăcere moale, care te îndeamnă să vorbești.
— Dacă vrei, pot suna un prieten din Alba Iulia, am spus după un timp. Are pensiune, e om cu suflet. Te-ar primi fără întrebări.
Simona a clipit larg, surprinsă.
— Dar… e departe. Și tu ai drumurile tale.
— Drumurile mele pot aștepta.
A râs pentru prima dată. Un râs scurt, stins, dar adevărat. Ca o fărâmă din cine fusese ea înainte de necazuri.
— Dacă o faci, Dorin… îți datorez viața.
— Nu-mi datorezi nimic. Doar să trăiești. Să nu mai lași pe nimeni să te calce în picioare.
Am mers așa câteva minute, în liniște, până când cerul a devenit mov închis, iar stelele au început să apară una câte una.
Apoi, încet, Simona și-a întins mâna spre a mea.
Ezitantă.
Caldă.
Aș fi putut să o trag, dar am lăsat-o să vină ea. A fost prima dată când am simțit că nu mai fugărea trecutul, ci venea spre viitor.
— Dorin… să știi că nu sunt slabă, a spus ea într-un șoaptă. Am îndurat multe. Doar că… uneori obosești să fii puternică singură.
— Nu mai ești singură.
Cuvintele au ieșit de la sine, fără gândire. Și în clipa aceea, am știut că asta era adevăr curat.
Când am intrat în San Miguel, orașul era liniștit, luminile pâlpâiau, iar aerul mirosea a pământ cald și praf. Am parcat lângă o bodegă modestă.
Simona s-a uitat la mine lung.
— Ce se întâmplă dacă mă caută aici?
— Atunci plecăm imediat. Nu te las.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi. A dat să le șteargă, dar i-am prins mâna ușor.
— Simona… ai dreptul la o viață normală. Nu te mai lăsa vânată.
Ea a dat din cap.
— Îți promit că nu mai fug, Dorin. O să lupt.
— Și eu o să fiu lângă tine.
Simona mi-a zâmbit altfel. Nu ca o femeie speriată. Nu ca o femeie care cere ajutor.
Ci ca o femeie care renaște.
În noaptea aceea, printre lumini slabe și pași grăbiți pe străzi strâmte, am înțeles amândoi același lucru:
Nu vârsta, nu trecutul și nu frica decid ce meriți în viață.
Ci curajul de a mai încerca o dată.
Iar ea, în sfârșit, încerca.
Iar eu eram acolo să o văd cum reușește.