Polițistul s-a uitat la mine cu o expresie neutră, aproape blândă, dar cu privirea aceea profesională, care vede tot. Celălalt stătea puțin în spate, cu mâinile la spate, atent la fiecare mișcare din jur.
— Am primit un apel, a început primul. Mama dumneavoastră ne-a spus că nu răspundeți la telefon și că este îngrijorată.
— Îngrijorată? am repetat, aproape fără voce.
M-am sprijinit instinctiv de tocul ușii. Nu-mi venea să cred. Timp de ani întregi, nu fusese îngrijorată nici când lucram nopțile, nici când rămâneam fără bani, nici când făceam febră și mergeam la job. Dar acum, când nu-i mai plăteam nota de plată, brusc devenisem o „urgență”.
— Putem intra? a întrebat el politicos.
Am deschis ușa mai larg, iar ei au pășit în garsonieră. Știam că n-aveau nimic să vadă – doar ordinea mea, cana de cafea, diploma încă sprijinită de perete, și florile aproape ofilite pe care mi le cumpărasem singură în ziua absolvirii.
Polițistul a dat din cap aprobator, ca și cum deja înțelegea mai mult decât spuneam.
— Mama dumneavoastră a spus că și-a pierdut accesul în locuință.
— Pentru că i-am schimbat yala, am spus simplu.
— Din ce motiv?
— Pentru că nu locuiește aici. Pentru că nu are dreptul să intre peste mine oricând. Și pentru că… în sfârșit, am pus și eu o limită.
Celălalt polițist, cel tăcut, m-a privit scurt și a înțeles.
— E casa dumneavoastră?
— Da, e pe numele meu. Plătită din munca mea.
Au schimbat o privire între ei. Nu era o situație de intervenție. Era o poveste de familie. Una cum, probabil, văzuseră de mii de ori.
— Atunci nu are dreptul să intre fără acordul dumneavoastră, a spus primul.
— Știu, am zis. Doar că… nu voiam scandal.
— Din partea noastră, nu este nicio problemă, a spus polițistul. O să o sunăm și o să-i explicăm. Dar e bine să știți că nu ați făcut nimic ilegal.
Un val cald, neașteptat, mi-a urcat în piept. Era pentru prima dată când o autoritate, un adult, un om cu uniformă, îmi spunea că am dreptul să mă protejez.
Că nu sunt egoistă.
Că nu sunt rea.
Că e normal să mă aleg pe mine.
— Mulțumesc, am spus sincer.
Polițistul a dat din cap, apoi s-a uitat la diploma de pe perete.
— Felicitări pentru absolvire. Master, nu?
— Da.
— E mare lucru. Să vă bucurați de el.
Cuvintele lui simple m-au lovit mai tare decât toată liniștea de după absolvire. Pentru că veneau de la un om care nu-mi cerea nimic. Nu aștepta nimic.
Era doar o felicitare reală.
După ce au plecat, am închis ușa și am rămas câteva secunde cu fruntea lipită de lemn. Afară, pașii lor se îndepărtau pe scări. Înăuntru, aerul era din nou al meu.
Telefonul a început să vibreze.
Mama.
Apoi iar.
Apoi iar.
Mesaje, apeluri, notificări.
Nu am răspuns.
Mi-am pus telefonul pe silențios și l-am lăsat pe masă.
Am făcut din nou cafea. M-am așezat pe scaun, privind lumina care intra prin geam. Și pentru prima dată în ani, lumina nu mi s-a părut o mustrare. Era o binecuvântare.
A doua zi, am mers la serviciu. Colegii m-au felicitat, m-au întrebat cum a fost ceremonia. Am spus adevărul: „A fost frumos. Liniștit.” Și n-am mai simțit nevoia să explic nimic.
Seara, am făcut un lucru pe care îl tot amânasem.
Mi-am deschis contul bancar.
Am mutat 500 de lei într-un cont de economii nou, numit „Pentru mine”.
Nu era mult.
Dar era începutul.
În următoarele zile, mama a continuat cu apeluri, mesaje, supărare, reproșuri. Apoi, brusc, liniște. O liniște pe care n-o mai simțisem niciodată:
liniștea în care nu mai eram doar o sursă de bani.
În liniștea aia, am început să mă descopăr. Să citesc. Să dorm. Să lucrez fără nod în gât. Să-mi fac planuri.
Să mă gândesc la cine sunt eu, nu la cine trebuie să fiu pentru alții.
Și într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, am realizat că, deși dureroasă, ziua absolvirii mele fusese, de fapt, începutul adevărat.
Nu pentru că mi-am luat diploma.
Ci pentru că, pentru prima dată în viață, am ales să mă aleg pe mine.
Iar asta a fost cea mai grea, dar și cea mai frumoasă victorie.