În secunda aceea, tot zgomotul din aeroportul lor părea să vină din altă lume. Eu stăteam în bucătăria mea, printre cioburi, cu pansamentul strâns pe cap și cu o liniște care nu mai semăna a frică, ci a eliberare.
Nu am apăsat pe numărul resortului. Am apăsat pe „închide apelul”.
Telefonul a rămas mut câteva clipe. Apoi a început să vuiască din nou — notificări, apeluri, mesaje lungi, pline de acuzații. M-am uitat la ele așa cum te uiți la o ușă închisă pentru totdeauna.
N-am răspuns.
În loc, am deschis agenda și am sunat pe cineva pe care nu-l mai chemam de obicei: pe mătușa Lenuța, sora mamei. Femeia care, când eram mică, îmi spunea mereu: „Fata mea, sângele e sânge, dar liniștea sufletului tău e mai importantă decât orice neam.”
A răspuns în două secunde.
— Irina? Ce-ai pățit? Ai vocea aia… de furtună.
Și atunci am povestit. Tot. Fără să înfrumusețez nimic, fără să protejez pe nimeni. Am spus despre spargere, despre lovitură, despre card, despre rezervația anulată, despre selfie-uri, despre „familia adevărată”.
Când am terminat, mătușa Lenuța a tăcut un moment.
— Dragă, tu realizezi că dacă loveau pe altcineva, erau doi pași de pușcărie? Tu ai fost crescută să duci totul în spate. Gata.
— Știu, am spus. Și cred că s-a terminat.
— Nu. Abia acum începe.
Două ore mai târziu, mătușa era la mine la ușă cu o pungă de covrigi calzi, ciorbă la borcan și un sărut pe frunte. M-am simțit, pentru prima dată în multe luni, ca cineva care merită grijă, nu ca cineva care trebuie să o ofere.
În timp ce mâncam, telefonul a sunat iar. De data asta, număr necunoscut. Am ridicat, crezând că poate e poliția.
Dar era tata.
— Irina, ascultă-mă bine, a început el pe un ton prefăcut calm. Suntem în avion, ne-au dat jos la escală. Copiii plâng. Mama ta e praf. Te rog… repară asta.
— Nu pot repara ce nu-mi aparține, am spus liniștită.
— Ba aparține! E familia ta!
Am privit spre mătușa Lenuța. Ea a dat din cap, încet, ca și cum ar fi spus: Acum e momentul.
— Tata… familia nu se măsoară în cine poate lua mai mult. Se măsoară în cine te ridică atunci când cazi. Și voi m-ați dat la pământ — la propriu.
Se auzea agitație în jurul lui, voci ridicate, anunțuri de aeroport. Dar pe mine mă interesa doar ce urma să spun.
— Irina, te rog, fă un gest frumos. Pentru copii.
— Nu mă mai manipula cu copiii, am spus. Ei nu au nicio vină. Dar nici eu.
Pentru prima dată în viața mea, el a tăcut primul.
— Atunci… ce vrei de la noi?
— Nimic, am răspuns.
Silenzio. Rece. Tăios. Final.
— Atunci… să știi că îți pierzi familia, a spus și a închis.
Mătușa Lenuța a râs scurt.
— Draga mea, familia nu se pierde când pleci tu. Se pierde când te rănește cine nu ar trebui.
În acea seară, după ce am aspirat ultimele cioburi și am dat cu mopul, am stat la masa din sufragerie cu o ceșcuță de ceai și cu o liniște pe care n-o mai simțisem niciodată. Nu eram fericită — eram eliberată.
A doua zi, poliția a venit pentru declarații. Au fotografiat totul, au luat proces-verbal, au întrebat dacă doresc ordin de protecție. Am spus da. De data asta, nu m-am mai lăsat convinsă că „nu trebuie să fac probleme”.
Au urmat zile în care telefonul suna rar. Doar scuze slabe, trimise pe rând, niciodată asumate. „N-am vrut să te lovim.” „Nu ne-am dat seama.” „Hai să trecem peste.”
Dar eu nu mai eram aceeași femeie.
Mi-am luat două zile libere, am dormit cât n-am dormit în ani, am pus la punct casa și, cel mai important, am început să îmi pun și eu înapoi în viață.
Familia mea nu s-a prăbușit în momentul în care eu am spus „nu”. Se prăbușise cu mult înainte — eu doar am încetat să o mai țin în brațe.
Și în locul lor, în viața mea au început să apară alte relații — prieteni, oameni calzi, verișori care mă credeau, colegi care m-au vizitat cu supe și glume. O comunitate mică, dar adevărată.
La o săptămână după incident, am mers singură la un mic resort din Sinaia, cu un bagaj ușor și cu o pace pe care nu o cumpărasem cu cardul, ci cu curajul meu.
Pe terasa camerei, privind la munți, am închis ochii și am spus, pentru prima dată fără să tremur:
— Eu sunt Irina. Și aleg familia care mă iubește… nu pe cea care mă rănește.
Iar liniștea care a urmat a fost cea mai frumoasă vacanță din viața mea.