Cuvintele lui m-au izbit ca un pumn în piept, deși nu ridicase tonul. Mi-a spus că femeia pe care o ajutasem fusese găsită dimineață în stare gravă, iar cineva sunase la 112 și declarase că un „bărbat necunoscut i-a intrat în casă” cu o seară înainte. Descrierea semăna cu mine. Exact cu mine.
Mi s-au muiat genunchii. M-am rezemat instinctiv de portiță, încercând să trag aer adânc în piept.
— Domnule, eu doar am ajutat-o… zic, dar vocea mea suna ciudat, ca și cum nu era a mea.
Polițistul, un bărbat cam de vârsta mea, cu fața rotundă și mustață tunsă scurt, m-a privit mai blând.
— Nu zic că ai făcut ceva, dar trebuie să vii cu noi să stabilim clar situația. Cineva a crezut că poate n-a fost doar ajutor…
Toți vecinii se uitau pe furiș de după garduri. Inima îmi bătea nebunește. Îmi venea să țip că sunt nevinovat, dar am simțit că orice cuvânt în plus m-ar fi făcut să par vinovat.
M-am urcat în mașina poliției cu mâinile tremurând. Nu mi le-au legat, dar senzația era la fel de grea. În drum spre secție, îmi repetam în gând fiecare pas din seara trecută. Nu intrase în casă. Doar i-am pus sacoșele la prag. Ea a deschis ușa, nu eu. Totul fusese normal. Atât de normal încât nici nu-mi pusesem problema că ceva rău s-ar putea întâmpla.
La secție, m-au dus într-o cameră mică, luminoasă. Am stat pe un scaun rece, în timp ce un alt polițist, mai tânăr, răsfoia niște hârtii.
— Cum ați ajuns la dânsa? m-a întrebat.
— Era pe stradă. Respiră greu. Am ajutat-o cu sacoșele… Asta e tot.
M-a privit atent, căutând poate vreo minciună în ochii mei.
— Știți că a fost internată azi dimineață? Are probleme cu inima. Femeie în vârstă, singură, speriată. A reușit să spună că un bărbat a venit cu ea la ușă. Atât. Nici bine, nici rău. Doar că cineva a sunat la 112 și a exagerat.
Mi-am dus mâinile la frunte. Cine ar fi putut face asta? Vreun vecin care a văzut scena? Vreo rudă care a apărut după mult timp? Sau poate vreun binevoitor care credea că salvează lumea?
După vreo oră de declarații, mi-au dat drumul acasă. Dar nu mă simțeam liber. Aveam stomacul strâns și gândurile împrăștiate. M-am întors pe jos, încet, cu capul plecat.
Când am ajuns în fața porții mele, o femeie în halat, vecină de pe strada paralelă, m-a strigat.
— Măi băiete, am auzit ce s-a întâmplat… Supraviețuiește? E bine?
M-am oprit, mirat.
— Cine a sunat la poliție? am întrebat.
A ezitat.
— Eu…
Am simțit cum mă încing de nervi.
— Dumneavoastră?! De ce?!
— Am văzut că duci sacoșele alea uriașe… și ea era albă la față… Apoi te-am văzut plecând repede. M-am temut să nu-i fi făcut ceva… Era seară… m-am panicat… n-am vrut să te bag în belele…
Am tăcut câteva secunde. Mă uitam la ea și nu știam dacă să țip sau să plec.
— Doamnă, data viitoare… întrebați înainte, nu sunați direct la poliție.
A dat din cap, rușinată.
— Ai dreptate… Îmi pare rău.
Am mers mai departe fără să mai spun nimic. Dar, spre surprinderea mea, nu s-a terminat aici.
A doua zi dimineață, am primit un telefon de la spital. O voce calmă, de infirmieră, m-a întrebat dacă sunt „băiatul care a ajutat femeia cu sacoșele”. Am confirmat.
— Vrea să vă vadă, mi-a spus. A zis că dumneavoastră i-ați salvat viața.
M-am dus. Inima îmi bătea ca un ciocan. În salon, femeia stătea pe pat, palidă, dar zâmbitoare. Când m-a văzut, i s-au umezit ochii.
— Of, măi băiete… dacă nu mă ajutai, nu știu dacă mai ajungeam acasă… A doua zi dimineață mi s-a făcut rău rău. Dar n-am uitat fața ta.
M-am așezat pe scaun. Am simțit nodul din gât topindu-se.
— N-ați greșit cu nimic, zice ea. Să nu te lași speriat de oamenii care se bagă unde nu știu.
Apoi a adăugat, cu o voce caldă:
— Să nu-ți pară rău că ai făcut binele. Că binele, chiar dacă uneori vine cu necazuri, tot bine rămâne.
Am plecat de acolo alt om. Mai liniștit. Mai împăcat. Și, culmea, mai hotărât ca oricând să ajut din nou, când va fi nevoie.
Pentru că, în lumea asta în care toți se tem de toți, gesturile mici rămân singurele lucruri care ne fac oameni.
Și dacă pentru asta mai trec o dată pe la poliție… merită.