Am simțit cum mi se taie respirația. Deși trecuseră patru ani, rana nu se închisese complet. M-am prins instinctiv de mânerul pungi cu mere, de parcă viața mea depindea de ea. Ionuț s-a întors spre mine, cu ochii lui mari și curați, fără să înțeleagă ce furtună se pregătea.
Marian a făcut un pas spre el, dar eu m-am mutat instinctiv între ei. Nu pentru că voiam să provoc o scenă, ci pentru că acel copil fusese singura ființă care mă ținuse în viață în toți anii ăștia. Elena clipi rapid, încercând să-și dea seama ce se întâmplă, dar nu cred că înțelesese nimic. Pentru ea, lumea era încă roz.
— Ana… băiatul… câți ani are? a întrebat Marian cu voce joasă.
L-am privit drept în ochi, pentru prima dată după mult timp. Existau sute de răspunsuri posibile, dar doar unul era adevărat.
— Atât cât trebuie, am spus, iar inima îmi bubuia în piept.
Am plecat fără să mă uit înapoi. Seara aceea am încercat s-o tratez ca pe una normală. Am făcut supă cu tăieței, l-am spălat pe Ionuț, i-am citit povestea preferată, apoi l-am pus la culcare. Dar mintea mea era un film fără pauză. M-am frânt abia după ce am stins lumina: Marian văzuse ceva ce îl lovise crunt. Acel ceva semăna prea mult cu el.
Două zile mai târziu, am primit un mesaj. Apoi încă unul. Și încă unul. Nu i-am răspuns. A treia zi, a bătut la ușă.
Am deschis puțin, ținând lanțul pus.
— Ana, te rog… trebuie să vorbim.
Am inspirat adânc. Nu puteam fugi o viață întreagă.
— Cinci minute, am spus, ridicând mâna.
A intrat și s-a uitat în jurul apartamentului modest, cu pereți curați, dar cu jucării peste tot. Era casa mea, nu perfectă, dar plină de suflet.
— Ionuț e… al meu? a spus fără ocolișuri.
Am simțit cum îmi înțepenesc umerii.
— Când tu ai plecat, eu eram însărcinată. N-am vrut să-l cresc într-o poveste murdară. Și n-am vrut să simt că trebuie să-l împart cu cineva care a ales alt drum.
Marian s-a așezat, și-a dus mâinile la față și a început să plângă în hohote. Era prima dată când îl vedeam așa. Parcă se rupea un baraj.
— Dacă aș fi știut… n-aș fi plecat niciodată.
Cuvintele lui m-au străpuns, dar nu mai aveau puterea de altădată.
— Marian, ai plecat pentru că ai vrut. Nu pentru că nu știai. Ce s-a întâmplat între noi e real, dar trecut. Azi, eu nu mai sunt femeia care te ruga să rămâi.
În clipa aceea, ușa dormitorului s-a deschis încet. Ionuț, cu pijamaua lui cu dinozauri, a privit spre el.
— Mami, cine e nenea?
M-am ridicat, i-am luat mâna și m-am uitat în ochii lui. Nici el nu trebuia să trăiască într-un secret.
— E cineva din trecutul nostru, puiule.
Marian s-a ridicat, dar eu am ridicat palma, oprindu-l.
— Dacă ai de gând să fii în viața lui, trebuie să înțelegi că nu primești un loc pentru că l-ai cerut. Trebuie să-l câștigi. Cu pași mici, răbdare și respect. Nu pentru mine. Pentru el.
Marian a dat din cap, iar eu am înțeles că pentru prima dată vedea limpede ce distrusese.
În săptămânile care au urmat, nu i-am dat un răspuns. L-am lăsat să arate, nu să promită. A venit la serbări, a venit cu caiete, nu cu jucării scumpe, a învățat să fie tată, nu „moș Crăciun cu bani”.
Iar într-o seară, după ce Ionuț adormise, m-am așezat pe balcon și am privit orașul.
Nu mai aveam inimă ruptă. Aveam o inimă reconstru
ită.
Și în sfârșit, știam cine sunt.
Nu povestea pe care o pierdusem.
Ci viitorul pe care îl meritam.