În acel moment, am simțit cum tot aerul din încăpere s-a schimbat, ca și cum cineva ar fi deschis o ușă spre frigul de afară. Oamenii nu mai mâncau, nu mai clipeau, doar se uitau la mine, întrebându-se unde avea să ducă povestea.
„Și pentru că adevărul e singurul lucru care se respectă cu adevărat într-o familie”, am continuat, „vreau să vă arăt ce a scris bunica mea, Elena — femeia care a ridicat această fundație nu din bani ușori, ci din ani de sacrificii, muncă și lacrimi.”
Am deschis mapa, iar microfonul mi-a dus vocea în toate colțurile sălii.
„Clauza 4, punctul B: Orice membru al familiei care exclude, umilește sau respinge alt membru din cauza statutului, profesiei sau situației materiale pierde imediat dreptul la moștenire, proprietăți și acces în consiliu.”
Un murmur mai puternic a izbucnit. Cineva a scăpat un pahar pe jos. Sofia s-a ridicat, cu obrajii aprinși ca jarul.
„Mint!”, a țipat ea. „Asta este manipulare! Tu ai fost mereu invidioasă pe mine!”
M-am uitat la ea fără ură, doar cu oboseala unui om care renunțase demult la lupte inutile.
„Sofia, eu te-am iubit mereu ca pe sora mea mai mică, chiar dacă tu ai învățat să-i desconsideri pe cei care n-au bani, firmă sau titluri. Eu am ales să lucrez cu copiii, pentru că vreau ca generația următoare să fie mai bună decât noi. Tu ai ales să trăiești pentru poze și etichete.”
Publicul aproape uitase că este la o gală. Părinții mei se uitau la mine pierduți, de parcă pentru prima dată îmi vedeau chipul, nu doar o etichetă.
Atunci, Marius s-a ridicat în picioare și a luat microfonul. Nimeni nu mai respira.
„Când am intrat în sediul fundației și am văzut portretul Isabelei pe perete, m-am simțit mic”, a spus el încet. „Pentru că mi-am dat seama că tu, Sofia, mi-ai vândut o poveste: că familia ta e perfectă, elegantă, educată, și că singura problemă e sora ta, care ‘n-are ambiție’. Dar în realitate, tu ai uitat ce înseamnă respectul.”
Sofia a rămas blocată, fără replici.
„Nu pot să fiu logodit cu cineva care își disprețuiește propria familie doar pentru imagine”, a continuat el. „Așa că, în fața tuturor, îmi cer scuze doamnei Isabela și demisionez din orice inițiativă comună cu Sofia.”
Un murmur de uimire s-a auzit, apoi aplauze care au explodat spontan. Sofia a izbucnit în plâns și a fugit spre ieșire, urmată de părinții mei, care nu mai aveau cuvinte.
Eu am rămas la pupitru, dar nu am zâmbit. N-a fost o victorie. A fost o lecție.
După încheierea galei, m-am schimbat în vestiar și am plecat singură spre ieșire. Afară mirosea a fum de iarnă și a castane prăjite, iar luminile orașului se vedeau ca niște faruri de speranță.
Pe trepte, m-a ajuns mama. Avea ochii roșii.
„Isabela… nu știam… nu ne-am dat seama…”
„Mama, nu e vorba de bani”, i-am spus. „E vorba de cum ne respectăm. Dacă nici familia nu te acceptă așa cum ești, ce mai rămâne?”
Ea a început să plângă în hohote, iar eu i-am prins mâna — nu pentru că uitasem, ci pentru că încă știam ce înseamnă iubirea adevărată.
„Îmi pare rău”, mi-a șoptit. „O să mai avem vreo șansă?”
Am privit spre luminile orașului și am spus liniștit:
„Da, dar nu începem cu scuze. Începem cu schimbare.”
Apoi am îmbrățișat-o, iar în sufletul meu am știut că bunica ar fi zâmbit.
Nu pentru bani.
Ci pentru că, în sfârșit, cineva alesese să fie OM.