Andrei a rămas blocat câteva secunde, ca și cum mintea lui încerca să proceseze ce tocmai i se întâmpla. Apoi, în stilul lui bine cunoscut, a explodat. A început să strige că sunt egoist, că el are nevoie de un cămin, că nu pot fi „atât de rece cu sângele din propriul neam”. Ioana se uita la el speriată, încercând să-l tragă ușor de mânecă, dar el o împingea subtil, ca și cum ar fi vrut să o facă să tacă.
Valentin a rămas calm, ba chiar ușor amuzat, și i-a citit din document: dacă refuza să plece, urma să suporte cheltuieli judiciare și amendă consistentă pentru abuz și pătrundere fără acord. Prietenii mei priveau fără să scoată niciun sunet, parcă era un episod dintr-un serial, doar că era viața mea reală.
Andrei a încercat să treacă peste avocat, mergând direct spre mine, cu un zâmbet nervos lipit pe față.
– „Hai, măi frate, tu chiar ai de gând să faci circ? Suntem familie!”
L-am privit drept în ochi.
– „Tocmai de-aia. Dacă erai străin, poate aveam altă răbdare. Dar pentru că ești fratele meu, mă doare dublu.”
A tăcut. Cred că a fost pentru prima dată în viață când cuvintele mele au cântărit mai mult decât decibelii lui.
Ioana, cu ochii umezi, l-a prins de braț și i-a spus încet:
– „Andrei, nu mai insista, hai să plecăm… nu putem începe viața în casa altuia.”
În acel moment, am văzut în ea un om mai matur decât soțul ei.
Andrei a înjurat în șoaptă, s-a urcat în camion și a trântit ușa. Ioana s-a întors spre mine cu o privire rușinată și a șoptit:
– „Îmi pare rău… nu asta mi-am dorit.”
Camionul a pornit greoi, ridicând praf în urma lui, iar pentru câteva clipe am simțit gol în stomac, nu de furie… ci de tristețe.
Prietenii mei au venit lângă mine și m-au bătut pe spate. Valentin a semnat actele finale și mi le-a lăsat în mână.
– „Ai făcut ce trebuie. E bine să fii bun, dar nu prost.”
Și atunci am înțeles ceva:
Nu toți oamenii cu același sânge merită același loc în viața ta.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire e să închizi poarta, nu să o lași larg deschisă.
Am intrat în casă, am tras aer în piept și mi-am promis ceva pentru totdeauna:
bunătatea rămâne, dar limitele devin sacre.
A fost cea mai scumpă lecție pe care nu am plătit-o în lei… ci în inimă.