Andrei simțea cum tot aerul din casă devenise greu. Nu își mai simțea palmele, iar bătăile inimii îi răsunau în urechi. A îndepărtat încet privirea de la Clara și a privit din nou portretul. Ochii copilului din pictură păreau vii, ca și cum ar fi vrut să spună ceva.
„Unde este acum?”, a întrebat el, cu o voce care nu mai semăna a lui.
Clara și-a strâns mâinile la piept, ezitând. „Domnule, nu știu exact. A plecat din orfelinat după ce a împlinit paisprezece ani. A spus doar că merge să-și caute familia. Atât.”
Cuvintele au căzut ca o lovitură în piept. Dacă Dan era Luca, asta însemna că undeva, fratele lui trăise toată viața cu speranța că-l va găsi.
Andrei a făcut un pas în spate și s-a sprijinit de perete. Atâția ani, atâtea lacrimi, atâtea clipe pierdute și totuși niciodată nu fusese atât de aproape.
„Trebuie să-l găsim”, a spus el hotărât.
Clara a lăsat capul în jos. „Am trei indicii… și… o scrisoare pe care mi-a lăsat-o înainte să plece.”
În acel moment, Andrei simți cum ceva i se aprinde în suflet, ca o lumânare veche care nu fusese niciodată stinsă cu adevărat.
O poftise la masa din salon, iar ea, cu mișcări lente, a scos din buzunar un plic vechi, mototolit, cu pete de umezeală. Pe el scria cu litere tremurate:
„Dacă nu mă întorc, să nu uiți că familia mea există.”
Andrei a simțit cum îi tremură buzele. Nu mai vărsase o lacrimă de ani de zile, dar în acel moment nu s-a mai putut opri.
„Unde ai găsit asta?”, a întrebat el.
„Sub salteaua patului lui”, a răspuns Clara. „Și a mai spus ceva… că dacă într-o zi îl va găsi pe fratele lui, acela îl va recunoaște după o cicatrice în formă de semilună, pe umărul drept.”
Andrei a simțit cum i se oprește respirația. Știa cicatricea aceea. O văzuse chiar în ziua în care Luca căzuse din leagăn, pe când aveau doar doi și patru ani.
A doua zi, Andrei a pornit într-o căutare cum nu mai făcuse niciodată. A contactat orfelinate, fundații, spitale, adăposturi. A mers prin sate, prin cartiere uitate, prin locuri în care nu credea că va ajunge vreodată.
A cheltuit peste 300.000 lei în anunțuri, investigații și deplasări. Nu-i păsa. Banii se pot face la loc. Dar timpul? Niciodată.
Într-o seară ploioasă, după luni de căutări, telefonul i-a sunat. O voce bătrână i-a spus: „Domnule Marinescu, cred că l-am găsit. Un bărbat pe nume Dan, care se prezintă adesea ca fiind «campionul cuiva».”
Andrei a plecat imediat. A ajuns la un centru social dintr-un oraș mic, unde un bărbat slăbuț, cu haine modeste și ochi senini, stătea pe o bancă, privind spre curtea goala, ca și cum ar asculta muzică nevăzută.
Andrei s-a apropiat încet, neștiind ce să spună.
„Dan?”, a rostit el.
Bărbatul s-a întors lent și a zâmbit timid.
„Îmi pare rău dacă mă înșel… dar… când eram mic, fratele meu… îmi spunea campionul lui.”
Andrei s-a oprit din respirat. Lacrimile i-au izbucnit instant.
A făcut un pas, apoi încă unul, și înainte să poată spune ceva, Dan i-a strâns mâna și, cu o voce aproape șoptită, a spus:
„Te-ai întors, frate.”
În acel moment, lumea s-a oprit.
– Și în sfârșit, după o viață de durere, inimile lor nu au mai fost singure. –