Pe hârtia aceea nu era numele meu, ci al Claudiei. Ea primise banii în locul meu, lună de lună, fără să clipească. Mi-am simțit picioarele moi, iar privirea mi s-a încețoșat. Cu toate astea, nu am plâns. M-am ridicat, am strâns foaia în poșetă și am știut că Dumnezeu mi-a deschis o ușă spre adevăr, nu spre durere.
Pe drum spre casă, am mers încet, ca o femeie care nu vrea să sperie adevărul. Vântul rece îmi bătea prin palton, dar în suflet aveam o căldură pe care nu o mai simțisem de mult: era puterea omului simplu, dar drept.
Am ajuns acasă, am așezat foaia pe masă și am pregătit un ceai. M-am rugat, nu pentru răzbunare, ci pentru lumină. Seara, mi-am sunat fiul și i-am zis să vină singur a doua zi. Așa am și vrut. Să fiu doar eu și copilul meu, nu teatrul nimănui.
A doua zi, el a intrat în casă cu aceeași siguranță cu care o făcea altădată. I-am oferit scaunul de lângă sobă și i-am pus hârtia în față. N-am spus nimic. L-am privit doar, ca atunci când era mic și nu-mi spunea adevărul despre vreo boroboață.
Am văzut cum buzele i s-au întredeschis, cum i-au tremurat mâinile și cum realitatea l-a izbit fără milă. Eu nu i-am reproșat nimic, ci doar am întrebat:
— Mamă, tu când ai simțit ultima dată fericirea adevărată?
Atunci, s-a ridicat, a ieșit afară și a stat în curte minute întregi. Când s-a întors, nu mai era milionarul rece din reviste. Era copilul meu, Andrei, cu ochii umezi.
— Iartă-mă. Am crezut că am făcut destul doar cu bani.
Și-a scos telefonul, a sunat la bancă și a blocat toate transferurile. Apoi mi-a spus ceva ce n-am să uit toată viața:
— De azi, nu-ți mai dau bani. Îți dau timp. Ăla nu se fură.
În săptămânile ce au urmat, a vopsit gardul, a schimbat prizele, am mers împreună la cumpărături și am gătit. A învățat că mămăliga și brânza pot fi mai valoroase decât restaurantele scumpe, iar eu am învățat că uneori, Dumnezeu îngăduie suferința ca să redea sufletele pierdute.
Cât despre Claudia, a plecat. Nu cu scandal, ci în liniște, lăsând în urmă pantofii ei cu toc și parfumul scump, dar și ceva ce nici nu bănuia: libertate.
Astăzi, nu mai trăiesc din mila bisericii, ci din dragostea fiului meu. Iar în fiecare seară, când ne bem ceaiul, îmi spune același lucru:
— Mamă, banii pot cumpăra case, dar nu pot cumpăra acasă.