Am tras aer adânc în piept, încercând să nu mă prăbușesc chiar acolo, între mere și cartofi. Nu aveam chef de dramă în public. Nici de explicații, nici de scuze, nici de trecut. Trecutul meu fusese prea greu, prea scump, plătit cu lacrimi, nopți nedormite și salarii minime. N-aveam nevoie să-l dezgrop.
„Trebuie să merg”, am spus scurt, împingând coșul înainte.
M-a prins ușor de mână, dar nu ca să mă oprească, ci ca cineva care se teme că realitatea se va evapora.
„Te rog, Elena. Nu pleca fără să mă asculți. Măcar un minut.”
Aș fi vrut să fug. Aș fi vrut să țip. Dar ceva în vocea ei, în tremurul ei, m-a făcut să nu pot. Nu din milă. Ci din curiozitate. Curiozitate dureroasă.
„Bine”, am zis scurt. „Un minut.”
Am ieșit împreună afară, lângă o bancă. Vântul rece de noiembrie mă izbi în față. Brașovul era gri, cu frunzele ude lipite pe asfalt, iar oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, fără să știe că istoria mea se desfășura la doi pași.
Margareta și-a șters lacrimile, încercând să-și recapete controlul.
„Dan a murit acum patru ani”, a spus brusc, fără introduceri.
Inima mi s-a oprit o clipă.
Nu mă mai gândeam la el de ani buni, dar vestea a căzut ca un ciocan.
„A avut o tumoare la creier… a suferit mult. Și înainte să moară… a spus numele tău.”
A făcut o pauză, ca și cum îi era greu să continue.
„Ultimul regret al vieții lui a fost că nu te-a căutat. A zis că te-a iubit cu adevărat și că lui i-a fost frică… nu ție.”
Frica.
Atât?
Mi-am simțit stomacul înnodându-se. O parte din mine voia să se ridice și să plece. Cealaltă parte voia să audă tot.
„Dar tu? Tu nu ai știut că eram însărcinată? Chiar nu ai știut?” am întrebat cu voce joasă, dar rece.
Margareta a clătinat din cap cu disperare.
„Nu. I-am spus doar că nu sunteți potriviți, că va suferi, că nu are bani și că trebuie să termine facultatea. L-am văzut plecând de la tine, dar nu mi-a spus nimic. L-am crezut. A fost cel mai mare păcat al meu.”
Am rămas tăcută.
Nu puteam să o cred pe deplin, dar nici nu puteam să o contrazic. Trecuseră prea mulți ani, prea multe lacrimi, prea multe lipsuri. Am dormit cu copilul la piept și frig în casă, în timp ce făceam calcule dacă mai pot cumpăra un pachet de scutece sau pâine pentru două zile.
„Știu că nu merit asta, dar… aș vrea să-l cunosc pe Eduard”, a spus ea cu voce mică.
Asta a declanșat alt tip de durere.
Frica de a-mi pierde copilul.
Frica de a-i schimba realitatea.
Frica de a-i răscoli lumea.
„Eduard nu știe adevărul complet. Știe doar că tatăl lui a ales să nu fie acolo. Și nici nu știu dacă e momentul să schimb asta.”
„Doar spune-i că exist”, a șoptit. „Atât te rog.”
O priveam și vedeam nu femeia rece din trecut, ci o bunică înfrântă de ani, pierdere și vină. Nu încercam să o iert, dar ceva în mine se mai dezghețase.
„O să-i spun. Nu promit nimic mai mult.”
A închis ochii și a dat din cap, mulțumită chiar și cu atât.
M-am ridicat să plec. Aveam cumpărături de făcut. Aveam o viață reală, nu una din filme.
Dar înainte să fac doi pași, m-a întrebat:
„Elena… e fericit?”
Am zâmbit, nu pentru ea, ci pentru mine.
„Da. E cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața asta.”
Și atunci, pentru prima dată în șaptesprezece ani, am simțit că nu mai sunt victima poveștii mele, ci omul care a învins-o.
Nu știu dacă viitorul ne va apropia sau ne va ține la distanță.
Dar știu sigur ceva:
eu și fiul meu suntem bine — și asta valorează mai mult decât orice rău din trecut.