Svetlana a privit-o lung, cu o liniște stranie în priviri, acea liniște care ascundea o furtună. Știa că venise momentul să pună capăt jocului în care fusese prinsă prea mult timp.
— Mamă Irina, — a spus cu o voce domoală, dar tăioasă ca lama, — ați dorit mereu să fiți aproape de oraș. Eu v-am împlinit visul. Dar de azi înainte, lucrurile se schimbă.
Femeia mai în vârstă a rămas pe loc, neînțelegând.
— Cum adică se schimbă? — a întrebat, lăsându-și mâna să alunece de pe clanță.
— Simplu, — a răspuns Svetlana. — Am închiriat apartamentul. De mâine va fi plin de studenți. Eu mă întorc la casa mea, cea pe care am muncit-o și am plătit-o.
Soacra a încremenit. Din camera alăturată s-a auzit vocea lui Ilie:
— Cine a venit, mamă?
Svetlana a ridicat bărbia și a pășit în sufragerie. Ilie stătea tolănit pe canapea, cu telefonul în mână. Când a văzut-o, a tresărit.
— De ce ai revenit? — a întrebat el, încercând să-și ascundă neliniștea.
— Să-ți dau bani, cum ai cerut, — i-a aruncat ea cheia pe masă. — Începe să-ți cauți altă locuință.
Ilie a râs, un râs scurt, fals.
— Glumești, nu? Unde să mă duc?
— Acolo unde vrei. Eu am terminat să fiu întreținută. De azi, eu îmi trăiesc viața.
Cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit.
Ilie s-a ridicat brusc, dar privirea hotărâtă a Svetlanei l-a țintuit locului. Pentru prima oară, nu mai era femeia docilă, care se scuza și suporta. Era puternică, stăpână pe sine.
— Ai înnebunit, — a murmurat el, dar vocea îi tremura.
— Nu. Am înțeles, în sfârșit. Dragostea nu e despre cine strigă mai tare și nici despre cine pretinde că aduce banii. Dragostea e respect. Și voi ați pierdut de mult acest respect.
Svetlana a făcut câțiva pași spre fereastră. Privea luminile orașului care pâlpâiau în depărtare, ca niște făclii de speranță. Îi veneau în minte vorbele bunicii ei: „Femeia trebuie să fie stăpână pe casa ei. Dacă îți pierzi demnitatea, pierzi tot.”
În acel moment, simțea că bunica îi vorbește prin sângele ei. O putere ancestrală, românească, acea încăpățânare de a nu fi călcată în picioare, i se revărsa prin vine.
— Mâine dimineață vin chiriașii. Aveți timp să vă strângeți lucrurile, — a spus ea răspicat.
Soacra a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai atingeau inima Svetlanei. Erau lacrimi de manipulare, nu de durere.
Ilie a vrut să se apropie, dar ea a ridicat palma și l-a oprit.
— Nu mai e nimic de spus, Ilie. Ai ales să mă numești întreținută. Ei bine, întreținută nu mai sunt. Am muncit, am construit, am dăruit. Acum îmi iau înapoi ce e al meu.
Cu pași fermi, a ieșit din apartament. Aerul rece al serii i-a izbit obrajii, dar în piept simțea o căldură imensă, ca o renaștere.
Pe stradă, în depărtare, se auzea lătratul unui câine și clopotul unei biserici care bătea de vecernie. Era ca un semn, ca o binecuvântare.
Svetlana a simțit că viața ei abia acum începea. Nu mai era prizoniera compromisurilor, nu mai era umbra unui bărbat imatur și a unei soacre tiranice.
Își ridică ochii spre cer și șopti:
— Bunico, ai avut dreptate. Demnitatea e mai scumpă decât orice.
A doua zi, când soarele a răsărit peste oraș, cu razele lui aurii mângâind acoperișurile, Svetlana își întâmpina noii chiriași. Studenți zâmbitori, plini de speranță și de viață, care i-au întins banii pe mai multe luni înainte.
Îi privea și simțea că apartamentul ei, odinioară plin de reproșuri și certuri, urma să răsune de râsete, muzică și visuri tinerești.
Iar ea, pentru prima oară după mult timp, se simțea ușoară, liberă și puternică.
Finalul nu era o înfrângere, ci o victorie. Era dovada că o femeie care își recapătă demnitatea poate muta munții din loc.
Și astfel, Svetlana a închis ușa trecutului și a pășit, cu fruntea sus, spre un nou început.