„Simona… am greșit.”
Fraza ei a picat în prag ca o piatră. Mama nu cerea scuze niciodată. Nici când avea dreptate, nici când nu. Era genul de om care, dacă îți dădea un covrig, îți amintea trei ani că te-a „hrănit”.
Dar acum avea ochii roșii și mâinile tremurau. A întins plicul spre mine, strângându-l ca pe o bucată de viață care i se scurgea printre degete.
Am rămas în ușă, sprijinită cu o mână de toc, încercând să-mi țin inima în loc. Știam că, dacă o lăsam să vorbească prea mult, totul avea să se transforme în altă vină aruncată pe mine.
„Nu am venit să te fac să te simți prost”, a spus ea, glasul abia auzit. „Tatăl tău… nu e bine.”
Am simțit un junghi rece în spate.
Am deschis plicul. Un teanc de hârtii. Termeni medicali, sume, parafe. O factură de peste 18.000 de lei. Pentru cineva cu rate restante și fără economii, era ca o condamnare.
Am respirat adânc, dar aerul nu a vrut să intre.
Mama s-a așezat pe scările din fața blocului, cu paltonul ei scump — cumpărat tot în perioada ratelor mele — strâns la piept. Pentru prima oară în viață, părea mică. Neputincioasă.
„Simona, știu ce-ai făcut pentru noi. Știu cât ai muncit. Știu că te-am nedreptățit.” A ridicat ochii. „Dar nu mai avem pe nimeni.”
Am simțit cum în mine se dau două lupte: una veche, care voia să fugă, să nu mai audă nimic, să-și protejeze viața în sfârșit liberă… și alta, mai adâncă, mai grea, care știa că oricâte greșeli făcuseră, rămâneau ai mei.
M-am așezat lângă ea, fără să ating nimic.
„Și ce vrei de la mine?”, am întrebat încet.
„Nu bani”, a spus repede. „Știu că nu mai e treaba ta. Dar vino să-l vezi. Atât te rog.”
Fraza aceea m-a înmuiat. Nu pentru ea. Pentru tata. Omul care mă învățase să schimb un bec și să nu las niciodată motorul fără antigel iarna.
În ziua următoare, am intrat în casa părinților mei ca într-un muzeu abandonat. Mobilă scumpă, luminițe frumoase, dar frig. Frig de la centrala oprită, frig de la certurile nespuse, frig de la lipsa banilor.
Tata stătea pe fotoliu, slăbit, cu pielea galbenă. Când m-a văzut, a încercat să se ridice.
„Nu, tată, stai jos.”
A zâmbit. Un zâmbet vinovat.
„Știu ce-am făcut. Știu că ți-am cerut prea mult. Ai dreptate… ne-am întins mai mult decât ne era plapuma.” A oftat adânc. „Dar n-am vrut să pleci din viața noastră.”
Am închis ochii o secundă, să-mi adun lacrimile care amenințau să curgă.
„N-am plecat”, am spus. „Doar… am învățat să trăiesc și pentru mine.”
Tata a dat din cap. L-am ajutat să se ridice și l-am dus în bucătărie, unde mama stătea cu mâinile în poală, ca o elevă prinsă copiind.
În liniștea aceea grea, am decis ceva ce nici eu nu prevăzusem.
„Vă ajut”, am spus. „Dar nu cu bani. Cu organizare. Cu ordine. Cu limite. Și cu adevăr. De azi, nu se mai cumpără nimic în plus. Nu se mai face nimic pe datorie. Nu mai ascundem problemele. Dacă vreți să vă pun pe picioare, facem totul ca la carte.”
Mama a clipit des, surprinsă. Tata a dat încet din cap.
Am început cu esențialul: spitalul. Am vorbit cu medicii, am cerut reduceri, am completat dosare. Apoi am sunat banca, am negociat termene. Am făcut un plan lunar, am tăiat cheltuieli inutile, am vândut televizorul uriaș. Elena și-a găsit în sfârșit un job real, nu doar poze cu cafea pe Instagram.
Au fost luni grele, dar pentru prima oară, familia mea a înțeles că „temporar” nu înseamnă „pe viață”.
Într-o seară, după ce am terminat calculele, tata m-a atins ușor pe mână.
„Simona… ai salvat casa. Și pe noi.”
Am zâmbit. Un zâmbet liniștit, fără durere.
„Nu eu”, am spus. „Noi. Abia acum suntem o familie.”
Și pentru prima dată, chiar eram.